Ion Cristoiu, sponsor moral al nemerniciei senatorului Şerban Nicolae

Pe ziaristul Ion Cristoiu, căruia mulţi îi spun azi “maestru”, l-am cunoscut în primăvara anului 1989. Fusese numit, în septembrie 1987, în funcţia de redactor-şef al revistei “Teatrul” la care eu colaboram deja de câţiva ani buni.

Noul şef tocmai avusese iniţiativa de a înfiinţa “Întâlnirile revistei Teatrul”, un fel de întâmplări teatrale şi literare itinerante al căror scop declarat era acela de a face mai prezentă publicaţia în conştiinţa spectatorilor. Ion Cristoiu avea întotdeauna grijă să precizeze că orice asemănare între aceste “Întâlniri” şi activitatea deja defunctului Cenaclu “Flacăra” era neavenită. Mă invitase, prin intermediul regretatului Victor Parhon, responsabil cu rubrica de Cronică teatrală, la ediţia “Întâlnirilor”de la Timişoara.  Am făcut atunci cunoştinţă, a avut îndată grijă să mă înştiinţeze că are un lung trecut de şef în presă, iar eu am profitat de ocazie spre a-I solicita un interviu pentru rubrica Prezenţa criticii teatrale pe care o susţineam lunar la revista Familia  din Oradea.  Stârnit de faptul că Ion Cristoiu avusese o serie de iniţiative, multe dintre ele bune –încă de atunci se arăta a fi un original, un inventiv constructor de gazette-, menite să dinamizeze conţinutul revistei.  A acceptat, însă mi-a cerut să îi dau întrebări scrise, explicându-mi că e mai bine aşa pentru simplul motiv că nu este ceea ce s-ar chema un bun vorbitor. Astăzi, când Ion Cristoiu vorbeşte seară de seară la câte o televiziune, iar de câteva luni şi-a făcut cuib şi pe la TVR, la pseudo-emisiunea fără audienţă a lui Ionuţ Cristache, unde se simte evident deranjat că nu e singurul invitat să îşi dea cu părerea şi că trebuie să suporte statutul de participant cu drepturi egale la un fel de clacă, explicaţia de atunci a lui Ion Cristoiu poate să mire. În fine, la timpul hotărât, cu concursul nemijlocit al secretarei, o femeie hotărâtă pe nume doamna Gina, am obţinut răspunsurile dorite.

Trebuie să spun că numirea d-lui Cristoiu în fruntea unicului lunar de cultură teatrală din România ne cam mirase. Nu doar pe noi, cei apropiaţi într-n fel sau altul de revistă, ci pe toţi cei ce aveau o oarecare tangenţă cu presa şi cultura. Nu fiindcă până în clipa dobândirii noului său post dl. Cristoiu nu avusese nici cea mai mică legătură cu teatrul. Ca şi acum, când în cultură şi în mass-media de stat sunt plasaţi tot felul de neaveniţi de genul Georgică Severin, Liliana Ţuroiu, Cristian Videscu (la Departamentul “Centenar”) doar în virtutea ataşamentului lor la partidul care le oferă sinecuri şi recompense, şi atunci dregătoriile se dobândeau pe tot felul de criterii cu caracter politic. Mirarea îşi avea sursa în faptul că revistei Teatrul i se stabilea un şef cu puteri depline. Nu mai avea de la pensionarea lui Radu Popescu, administrator de treburi curente fiind dramaturgul Teodor Mănescu. Era o cutumă a acelor vremuri să nu mai fie puşi în presă şefi. De exemplu, la revista Urzica, care nu mai avea redactor şef de la moartea lui Aurel Baranga, a fost numit cu greu un adjunct în persoana lui Mihai Ispirescu, iar conducerea României literare a fost preluată, după dispariţia lui George Ivaşcu, de un comitet în frunte cu D.R. Popescu.

Ion Cristoiu se dovedea a fi o excepţie. Excepţie a rămas el şi după 1989. A plecat de bună voie de la conducerea revistei Teatrul, a făcut carieră şi bani în presa independentă, pretinde că ar fi întemeiat un fel de şcoală care, în opinia mea, a făcut mai mult rău decât bine, s-a făcut remarcat prin condiţia de creator de scenarii care mai de care mai ciudate cu referire la viaţa politică românească. Se laudă că nu ştiu ce face şi drege zilnic la Biblioteca Academiei, astăzi scrie pe cristoiublog dar şi la Evenimentul zilei, iar seara prestează pe la televiziuni. Unde vorbeşte la fel de prost şi de incoerent ca până înainte de 1989.

Miercuri seara a fost la TVR. Era plictisit şi iritat că i-a venit foarte târziu rândul să îşi dea cu părerea. A încercat până atunci să îi bruieze pe ceilalţi invitaţi, dornic să sară cât mai repede în sprijinul dezgustătoarei persoane a senatorului  Şerban Nicolae, prietenul de o viaţă al corupţilor. Pe care se dă şi acum de ceasul morţii să îi amnistieze, să îi facă scăpaţi de pedepse, la fel cum a făcut-o pe vremea când era consilier prezidenţial la Cotroceni, acolo unde bântuia fantoma comunismului întrupată de Ion Iliescu.

Miercuri seara, Şerban Nicolae era pe cai mari. Făcuse o lucrativă cooperativă cu un alt nemernic, nimeni altul decât fostul preşedinte pe nume Traian Băsescu. Ambii dăduseră lovitura. Iar Cristoiu i-a servit lui Şerban Nicolae de avocat. Era atât de cuprins de dorinţa de a-l lăuda pe insul Nicolae încât, din neatenţie, i s-a adresat lui Cristache cu apelativul domnu Gâdea Mă rog. Gura păcătosului adevăr grăieşte. Ion Cristoiu a sintetizat, prin gafa sa, actuala situaţie editorială a TVR, o instituţie condusă spre dezastru sigur de Irina Radu.

Joi însă victoria cooperativei Băsescu-Nicolae a fost spulberată. Cu nemijlocitul sprijin şi din ordinul lui Liviu Dragnea. Care ştim foarte bine că nu îl prea are la rânză pe dl. Nicolae. Căruia i-a tras şi un perdaf, ameninţându-l voalat că s-ar putea să nu se ştie.

Însă în apărarea lui Şerban Nicolae a sărit în Gândul său de vineri de pe cristoiublog magaziaristul. Care vorbeşte, nici mai mult, nici mai puţin decât despre răstignirea lui Şerban Nicolae.

Or, să spui că ar fi răstignit un individ, un amic al infractorului Cătălin Voicu, un cetăţean care ani de-a rândul a refuzat să plece dintr-o casă de protocol unde nu mai avea nici un drept să stea şi pe care, în fine, o părăseşte în urma unei sentinţe- numai în România se poate ca un astfel de cetăţean să fie preşedintele Comisiei juridice din Senat- este o mare măgărie. O insultă la adresa inteligenţei. A bunului simţ. A bunei cuviinţe. Pe care trebuie să fii Ion Cristoiu ca să le poţi comite.