Iordane politice, patinări la vrăjeală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Sunt şi eu om …Şi oamenii are nevoie să trăiască”, suna replica unui personaj (într-un film regizat de Sergiu Nicolaescu) ce încerca să-şi justifice, oarecum, în acorduri fatale, „dinamica dialectică” a vieţii.

Chiar dacă, din păcate, această „opinie”, cu tot cu relieful său „nostim”-agramatical, este instinctual acceptată, în viaţa reală, de tot mai mulţi ipochimeni, pentru ca o societate să nu derapeze, să nu se animalizeze, deci să funcţioneze normal, îi trebuie stabiliţi parametri morali optimi. Prin urmare, da, „are nevoie să trăiască”, suntem de acord, însă numai cu condiţia aplicării unei extensii adversative de genul „dar nu unii în detrimentul celorlalţi”. Altminteri adagiul latin „dura lex, sed lex” (legea-i dură, dar e lege) îşi va face, din plin, simţită prezenţa, după cum s-a putut observa în ultimii ani ― întorcându-se ca un bumerang până şi la jugulara celor care au făcut-o şi-au votat-o, dar n-au respectat-o, sau a celor care aveau datoria de a o aplica şi apăra, dar n-au făcut-o. 

Acesta este, probabil, şi motivul pentru care parlamentarii noştri, circumspecţi cum îi ştim, încearcă tot mai stăruitor, umăr la umăr, să dedurizeze dictonul „legea-i dură, dar e lege”, să-l îndulcească, să-l aducă mai pe pofta inimii lor. Adicălea să insinueze ideea că domolirea legii a devenit o prioritate naţională, fiindcă aşa „cere Europa”, nu ei. E musai să ne „aliniem” legislaţiei europene şi, dacă se poate, să fim chiar „mai aliniaţi” decât ea. Să facem un cod penal mai desfătător, mai plin de umor, mai şarmant, mai făcător cu ochiul ― ce s-o mai lungim!, un cod penal a cărui structură solidă să fie eminamente divertismentul. Să facem legi penale care să nu mai condamne, ci să glorifice, care să nu mai impună privaţiuni de libertate, ci bilete de vacanţă cu destinaţii ca: Dubai, Ibiza etc. Să dăm indulgenţe celor care, dintr-un motiv sau altul, mai mult sau mai puţin, au călcat pe bec sau au fluierat în biserică. Să fim mai toleranţi cu lupii care, invocând „binele neamului” şi profitând la maximum de el, s-au înscăunat paznici la oi. Să le arătăm mai multă compătimire şi respect celor care s-au jertfit pentru popor, veghindu-i la căpătâi „zi de zi şi zi de noapte”, cum este cazul lui Marian Vanghelie, politician de geniu şi-un mare stilist al limbii române ― mai abitir chiar şi decât dl. Tăriceanu. La drept vorbind, nu degeaba a fost girat în campania electorală atât de fostul ministru al Învăţământului, cât şi de fostul ministru al Culturii, recte d-na Ecaterina Andronescu şi respectiv dl. Răzvan Theodorescu. Dar dacă totuşi d-na Andronescu este membră a mai multor academii, dl. Răzvan Theodorescu este chiar academician. Deci se poate! Că doar nu ne-om gândi, ferească sfântul!, la mai ştiu eu ce machiaveslâcuri ce ţin de diada scop-mijloc. Cu alte cuvinte, e musai să fim mai îngăduitori cu acei care, din sudoarea şi pe spinarea aceluiaşi neam invocat adineauri, se pricopsesc înainte de ivirea zorilor. Că, deh!, „e şi ei oameni, …şi oamenii are nevoie să trăiască”.

De când braţul lung al legii a început să înhaţe atât politicieni, cât şi oameni de afaceri (uneori complici ai lor ― cu mare influenţă politică şi nu numai, tocmai datorită averilor acumulate pe şest), problemele majore ale ţării s-au mutat brusc dinspre sărăcie, învăţământ, sănătate şi atâtea altele înspre închisori şi condiţiile de trai „indecente” ale puşcăriaşilor. De parcă restul poporului ar duce-o pe roze. Nitam-nisam,  puşcăriile au devenit problema arzătoare a ţării. Nu şcolile, nu spitalele. Nu. Puşcăriile. „Aleşii” noştri au găsit să deplângă condiţiile de viaţă ale infractorilor şi nu sărăcia în care trăieşte cea mai mare parte a poporului. În vreme ce în spitale se moare cu zile, iar multe şcoli stau să se dărâme, mai-marii zilei vor închisori de lux, vor puşcării de 5 stele. Drojdia societăţi a ajuns reper etic şi cultural, investim în ea, ca şi cum ea ar reprezenta viitorul, în ea ar sta mântuirea neamului. Cică asta ar dori mofturoasa Europă. Chiar aşa?!

Dacă scoţi capul pe fereastră pentru a privi în ochi patria, ai ocazia să vezi cât de intens şi de lacom se plânge de mila puşcăriaşilor (a celor cu ştaif, mai exact), deveniţi, între timp, martiri, încercându-se (slavă Domnului!, deocamdată fără succes), pe de o parte, modificarea unor legi, iar emiterea altora care vizează graţierea şi amnistia, pe de alta parte.

Jale unică-n lume, cred. Dunări de lacrimi... Puşcăriaşii (atât cei „en titre”, cât şi cei viitori) sunt cocoloşiţi, sunt gâdilaţi sub bărbie, sunt mângâiaţi părinteşte pe creştet. De cine? De acei sfâşiaţi de durere, fireşte: bocitoare traseiste, politicieni agramaţi, mediocrităţi anteniste, foşti miliţieni din bancuri, nulităţi doldora de interese personale (mai mult sau mai puţin oneroase), secături felixmotăncioase, analişti închipuiţi şi fără branşă, păcălici de televiziune, specialişti fără specialitate, pupincurişti cu servicii non-stop, grevist-învăţătoare inculte, motociclişti cu demnităţi publice, fel de fel de târâie-brâu, care, terminând cu celelalte „lupte”, s-au gândit că a sosit clipa să „lupte” şi pentru drepturile atât de inocenţilor puşcăriaşi, şi alte specimene ale pestriţei „elite” mioritice. Ca să nu mai vorbim de acei care odată ieşiţi pe poarta închisorii au luat direct drumul televiziunilor pozând în „formatori de opinie”, „îndrumători moralişti” sau „analişti de orice fel”.

Fiindcă „aşa cere Europa” printre lacrimi, cei înşiraţi mai sus se străduiesc, care pe unde, să reinventeze însăşi balanţa justiţiei, fofilându-i sub talere fel de fel de magneţi ideatici atenuanţi. Astfel, infracţiunea (în genere, aşa…, ea, de nebună) a devenit o greşeală ca toate greşelile, nu mai este o faptă penală, reprobabilă. Mai mult de atât, în cazurile infractorilor cu gulere apretate, „greşeala” a fost şi inofensivă şi neintenţionată. Cu alte cuvinte, de pildă, au luat mită „din culpă”, din neatenţie, în timpul serviciului, în timp ce asudau pentru prosperitatea şi bunăstarea poporului. Tuturor ni se poate întâmpla, fiindcă „greşeala e omenească” şi apoi „numai cine nu munceşte nu greşeşte”. Aşadar, concluzia e simplă: o nimica toată…, un fleac.

Pedeapsa a devenit „reeducare” (ca şi cum ar pleca la studii în străinătate) şi, implicit,  perioada de detenţie un fel de durată a cursurilor. Prin urmare, un timp afectat studiului şi cercetării. Probabil că, în spatele gratiilor (din lipsă de perdele ― deh!, condiţii indecente), se fac disecţii morale îngerilor, se studiază „Metafizica moravurilor”, se citeşte, în draci, „Critica raţiunii practice”, se recapitulează „dialogurile anatreptice”, predate de procurorii D.N.A, în timpul anchetei, se fac exegeze exhaustive Bibliei ş.a.m.d. Iată cât de mult au de pierdut cei ca dl. Liviu Dragnea, trimişi la studii de „reeducare” cu suspendare! Şi dacă tot stau lucrurile aşa, mi se pare cel puţin o copilărie din partea politicienilor îndârjirea cu care vor să întrerupă, prin graţiere, „studiile” unora şi să limiteze, prin amnistie, accesul altora la aceleaşi „studii”. Ba mai mult, distinşii noştri aleşi ar trebui să se gândească serios la construirea mai multor temniţe (nu cred deloc că gestul acesta ar ofusca Europa) pe care să le treacă apoi sub epitropia Ministerului Învăţământului sau a Ministerului Cercetării. Poate că, cine ştie, cu atâta grijă faţă de puşcăriaşi şi-ar rezolva şi ele neajunsurile financiare.

Dar, lăsând gluma la o parte, să ne înţelegem, domnilor:  privaţiunea de libertate (fie ea şi suspendată) este menită să pedepsească şi nu să „reeduce”; iar aceasta (pedeapsa, adică) se aplică unui individ care a săvârşit o faptă penală, a încălcat legea, deci unui infractor, mai precis, şi nu cuiva insuficient educat.

Or despre aceştia, adică despre infractori, se ştie că acţionează după coduri etice proprii, de aceea este şi foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de „reeducat” ― dovada acestui fapt sunt recidiviştii. Justiţia operează cu categoria de adevăr juridic, adică, mai pe româneşte, „hoţul neprins/nedovedit e negustor cinstit” ― deci absenţa sa de la „mititica” nu atestă în nici un fel eficienţa aşa-zisei reeducări; el acţionează în continuare, ca „negustor cinstit”, după propriul cod etic.

Aceste fente eufemistice, cu care se încearcă cosmetizarea terminologiei juridice şi, implicit, estomparea, diluarea gravităţii faptelor penale, săvârşite de unii şi alţii (infractori/puşcăriaşi cu gulere apretate), au ca scop anestezierea oprobriului public, desfiinţarea comandamentelor şi ierarhiilor morale, readucerea infractorilor scrobiţi la pupitrul de comandă, eventual ca „mai-mari ai zilei”, prin anihilarea centrifugii justiţiare care i-a aruncat (sau ar fi trebuit să-i arunce) la periferia societăţii. Aceasta este o strategie perversă de stagnare a refluxului imaginii lor publice în conştiinţa socială. Prin toată această mascaradă nu se urmăreşte decât „ducerea răului în derizoriu”, cum ar spune Alexandru Paleologu. O societate omogenizată prin desfiinţarea normelor şi valorilor morale. Odată dus în derizoriu răul nu mai uimeşte, nu mai contrariază, nu te mai lasă perplex, răul nu mai stârneşte sancţiuni, nu mai cheamă corecţii, ci amoralitate şi cinism, absorbind normalul până când devine el însuşi normalitate.

Asta „vrea” Europa? Eu, unul, nu cred. Dar, dacă tot veni vorba, „noi” ce vrem?

Doamne dragi, domni stimaţi, puneţi-vă centurile de siguranţă!, tocmai ni se face cu ochiul, efuziunile romantice ale Apocalipsei dau să înceapă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite