Isteria colectivă

Asistăm de câteva zile la un episod aparte din drama Colectiv. Medici rămaşi anonimi au trimis copii după foile de observaţie ale unora dintre pacienţii care au trecut prin spitale.

Un fenomen grav - Tolontan – utima soluţie pentru devoalarea adevărului!

Pe zi ce trece, blogul acestui jurnalist a devenit un fel de DNA neoficial, în care cei vătămaţi îşi pun speranţa că denunţul lor nu va fi îngropat. Această alternativă este generată tocmai de autorităţile statului, prin reacţia lor inadecvată, adesea susceptibilă de corupţie!

Revolta complicilor la moartea cotidiană a celor infectaţi cu germeni de spital

Gestul medicilor de a oferi fotografii după foile de observaţie care relevă infecţiile este unul ilegal. Aceştia se expun unor sancţiuni penale. Asigurările date sunt fără acoperire, jurnaliştii nu vor putea invoca dreptul de a-şi ascunde sursele în faţă procurorilor fără a risca ei însăşi pedepse. Tolontan nu este Apple!

Am convingerea că medicii şi-au asumat conştient acest risc, inclusiv cel de a-şi ruina speranţele legate de o carieră în România! Nu aceasta este cariera pentru care s-au pregătit, nu aceasta este cariera la care au visat!

Nimeni nu şi-a închipuit în multele nopţi de toceală, că de îndată ce vor intră în spitale ca medici rezidenţi vor deveni martori şi complici la sute de decese cauzate de infecţiile intraspitaliceşti. Dincolo de veniturile inacceptabile ale personalului medical, de sunetele de sirenă ale angajatorilor de peste mări şi ţări, pentru medicii tineri, cea mai descurajantă este perspectiva. Este imposibil să nu te întrebi dacă vrei cu adevarat ca întreaga ta viaţă să faci parte dintr-un sistem atât de crunt faţă de cei pe care ar trebui să-i apere!

Secretul lui Polichinelle devoalat de o scânteie

De mulţi ani încoace în spitalele României mor din cauza infecţiilor copii, mame, bătrâni şi uneori tineri, doar pentru că nu le declarăm, pentru că decesul lor este mascat cel mai adesea prin alte diagnostice. Nu ai cum să combaţi ceea ce nu există!

Catastrofa Colectiv a scos la suprafaţă secretul lui Polichinelle, pentru că este o dramă de o intensitate care nu a mai fost atinsă în ultimii zeci de ani, pentru că victimele au fost în totalitate tineri. Deschiderea anchetei penale a făcut ca foile de observaţie să nu mai poată fi ascunse sau măsluite. Cu atât mai mult, gestul tembel al unor directori de a refuza accesul la aceste acte medico-legale nu a făcut decât să toarne gaz pe foc, cimentând convingerea unor persoane, şi aşa crunt lovite de viaţă, că sistemul le-a omorât copiii!

Motivul ascunderii acestor infecţii este unul de natură financiară: recunoaşterea presupune ca pe lângă sporirea igienei, să se ia şi măsuri care necesită bani, mulţi bani! În loc să aloce un buget de rezervă pentru situaţia în care se impune închiderea unei secţii pentru o igenizare de amploare, responsabilitatea a fost lasătă pe umerii managerului care, culmea, mai este şi sancţionat dacă astfel de situaţii sunt raportate! Mult mai delicat este faptul că statul a abandonat spitalele în mâinile personalului medical, tolerând şi practic instigând la un sistem gri de plată al serviciilor medicale. A inchide o secţie de spital înseamnă şi a renunţa temporar la pacienţii deveniţi clienţi.

Cine poartă vina internării în secţii în care existau infecţii

Este adevărat, majoritatea celor care suferă o arsură se confruntă cu riscul decesului prin septicemie. Este evident însă că sutele de pacienţi nu puteau fi abandonaţi pentru că nu avem / aveam secţii de arşi adecvate, sterile. Internările în secţiile de ATI din spitalele de urgenţă din Bucureşti au fost justificate de lipsa alternativei. Decizia de moment a fost una corectă!

Totuşi, un grad de vinovăţie există atât înainte, cât şi după decizia de internare!

Revolta aparţinătorilor împotriva spitalelor şi a autorităţilor a fost augmentată şi de bâlbâiala reprezntanţilor fostului (unii şi ai actualului) guvern, care s-au repezit să spună că avem de toate, că spitalele noastre sunt bune şi frumoase, că ne descurcăm noi. A fost suficient că pacienţii să fie transferaţi în străinătate pentru ca adevărul să iasă la iveală. Da, infecţii intraspitaliceşti există peste tot în lume, însă chiar aşa? Să vii cu diagnostic care excludea infecţia şi imediat să se dovedească existenţa unui conclav de germeni?! Unii au încercat să dreagă busuiocul, ameţind lumea cu distincţia între infecţie şi colonizare. Indiferent ce ar fi fost la un moment dat – multitudinea germenilor dovedesc că nu era vorba de un accident, ci de faptul că pacienţii au fost internaţi în adevărate incubatoare de germeni, cu reguli de igienă şi asepsie încălcate grosolan.

Medicii din spitalele din străinătate nu aveau de ce să ascundă adevărul şi au etichetat victimele de la Colectiv ca fiind adevărate bombe bacteriologice – un adevarat pericol pentru spitalul lor!

Trebuie să recunoaştem însă că indiferent că nu ştim care dintre aceste vieţi puteau fi salvate, toţi cei care au murit sunt victime ale corupţiei! Spectacolul s-a ţinut într-o sală inadecvată pentru că acest lucru a fost permis prin corupţie, încălcarea legii, infecţiile din spitale s-au produs tot din cauza unei forme de corupţie.

Adormirea opiniei publice se transformă în isterie

Aparţinătorii au asistat revoltaţi la punerea batistei pe ţambal, ministrul ordonând un control care s-a finalizat cinic, printr-un mesaj de genul „o să fie bine”, refuzând să pună punctul pe i, fără să indice unde s-au găsit nereguli şi ce măsuri tranşante a adoptat, pentru că, de fapt, nu a luat nicio măsură! Mai mult, ocolind cu obstinaţie dialogul, nu a făcut decît să infierbânteze aparţinătorii şi, încetul cu încetul, opinia publică, care a realizat că nu au în ministru un apărător al intereselor populaţiei cu un fost (poate actual) director care merge pe mâna colegilor săi. Nu găsesc argumente care să înlăture suspiciunea că atitudinea ministrului şi a autorităţilor este rezultatul unui lung şir de telefoane, în care fiecare director a încercat să se acopere, iar dl Achimaş-Cadariu a acceptat să fie un instrument de pavază a acestora!

În spaţiul public s-au auzit multe excese – precum cele legate de resuscitarea pe asfalt sau de timpul de răspuns la solicitare almbulanţelor. Este suficient să ne imaginăm că acelaşi accident s-ar fi petrecut la Filiaşi şi am realiza că este o exagerare! Nimeni nu a murit ca urmare a intervenţiei tardive a ambulanţelor sau a pompierilor, chiar dacă este loc de critici sau de îmbunătăţiri. Însă, nu trebuie să devenim isterici. O asemenea atitudine decredibilizează demersul rudelor victimelor de la Colectiv.

Ce este de făcut?

Avem ocazia să îndreptăm lucrurile. Premierul, Ministrul Sănătăţii, trebuie să ia taurul de coarne şi să identifice vinovaţii, să ia măsuri administrative. A eşua în acest demers e ca şi cum am acceptat 26 de ani să nu descoperim pe cei care au tras în populaţie la revoluţie.

Guvernul Cioloş a fost emanaţia unei oportunităţi create de drama Colectiv. Indiferent de gândurile premierului sau ale miniştrilor săi, acest guvern, zis de tehnocraţi, are cel putin o datorie morală: să adopte o atitudine tranşantă în stabilirea vinovaţilor responsabili de drama Colectiv, să facă orice este posibil ca astfel de accidente – inclusiv legate de infecţii eitabile – să nu se mai întâmple.

Nu am niciun dubiu, ministrul Achimaş-Cadariu trebuie să plece. Dincolo de orice calităţi sau defecte ar avea, atitudinea legată de acest subiect îl descalifică. Recomandarea vicepremierului Dâncu s-a dovedit a fi cel puţin mai neinspirată decât cea cu rezidentul cu jderi în cap! S-au pierdut 6 luni! Un viitor ministru ar putea să facă ceea ce actualul ministru trebuia să facă în primele sale 3 luni de mandat.

Iar dacă premierul Cioloş nu este în stare să găsească un înlocuitor care să se achite de această datorie morală, poate să-şi ia sacul la spinare şi să plece înapoi la Bruxelles, sfârşind în ruşine un mandat în care unii şi-au pus speranţe. 

------------------------

Update

Pentru ca am invocat numele domnului Catalin Tolontan si pentru ca domnia sa a simtit nevoia sa dea o replica imi fac datoria de o a include in textul postarii mele.

Domnule Paveliu,

In articolul dvs de pe siteul “Adevarul” spuneti ca apare “Un fenomen grav - Tolontan – utima soluţie pentru devoalarea adevărului!”.

Sint absolut de acord si m-as bucura daca veti considera ca puteti face un Update cu acest punct de vedere.

Aveti dreptate. Nici eu nu cred in solutii miraculoase, in oameni providentiali si in rezolvari simple la probleme complexe.

Dupa cum, ca si dvs, nu cred ca rolul presei e acela de a fi “un DNA neoficial”.

De altminteri, investigatiile sint realizate alaturi de o echipa, aflata ea insasi in mijlocul unei redactii de cotidian. Nu discutam despre blogul unui om, ci despre o munca jurnalistica a unei echipe complexe.

Mai departe scrieti ca “Gestul medicilor de a oferi fotografii după foile de observaţie care relevă infecţiile este unul ilegal. Aceştia se expun unor sancţiuni penale. Asigurările date sunt fără acoperire, jurnaliştii nu vor putea invoca dreptul de a-şi ascunde sursele în faţă procurorilor fără a risca ei însăşi pedepse. Tolontan nu este Apple!”.

Aici va contrazic cordial, dar ferm. Asigurarile date surselor au toata acoperirea celor 20 de ani de cind facem investigatii,  fara ca, vreodata, o sursa sa fie periclitata! Nici macar una!

Evident ca noi, jurnalistii, nu sintem Apple. Dar, in materie de surse, diferenta e ca Apple a avut o problema, o data, iar presa din toata lumea a avut mii de astfel de probleme in sute de ani. Si a rezistat.

E dreptul procurorilor sa actioneze cum vor, dar nici ei si nici instantele nu vor afla de la noi nimic, niciodata. Nu e nici o bravura, este adevarul banal si necesar dupa care functioneaza aceasta profesie.

Daca instanta decide ca a pastra confidentialitatea surselor este ilegal, foarte bine, ne asumam consecintele. Important e oamenii care vorbesc si ne dau documente sa stie ca pot avea deplina incredere. Despre asta vorbesc faptele.

Va multumesc,

O zi buna