Joaca de-a politica. România la zi - Colecţia de discordanţe (2)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Revenind la „realitatea curentă“, adică la universul precar al vorbelor, resentimente frici, bucurii puse pe tarabă şi aniversări de top, un consens bine colorat (şi pătat...) se aşterne pe traseu.

Trăirea individuală şi colectivă a discordanţelor exprimă direct, pe cât de efemer, pe atât de consumator de energie şi vitalitate, modul păgubos de a exista, ca români, în România care este; a unui interval istoric steril şi acaparator. Pe cât de acaparator, pe atât de lipsit de substanţă, de impuls novator şi generator pentru noi curente şi dezvoltări benefice.

Dacă analiza instituţională beneficiază de un index tematic standard, explicarea la nivelul subiectivităţii colective a trăirilor, implicării şi rătăcirilor nesfârşite conţine o gramatică distinctă. O gramatică a analfabetismului civic, dobândit în ultimele decenii marcate de aventuri individuale şi colective în iluzoria lume (la noi!) a lumii libere, economiei de piaţă şi spaţiului euro-atlantic. O colecţie de surogate.

1. Discordanţa dintre cerinţa de coordonare, mobilizare credinte colective şi deficitul de „Leadership“

Cum răspundem sfidărilor intervalului? Cum onorăm rolurile şi responsabilităţile distribuite şi asumate? Cum valorificăm oportunităţi, deschideri în contexte multiple la care avem o expunere pozitivă dar şi posibile încurcături costisitoare?

Deci, care este „Calea“? Cine are „Busola“?! Planul de operare? Cine are curajul să asume, individual, personal şi colectiv, o chemare, alegere, decizie cu impact larg, menită să trezească, să motiveze, să ţină împreună românii de toate felurile?! La bine şi la rău (scuze pentru întrebare...).

Nevoia de lideri nu e un moft.

Nu e, pentru cei chemaţi şi scoşi la bătaie, un privilegiu. Un „noroc“... Nu e o simplă problemă de cadre, pe plan intern, instituţional, sau pe piaţă.

Nevoia de lideri rămâne, de-a lungul veacurilor, o componentă vitală, de neînlocuit, de comparat cu surogate de moment, în asumarea şi practicarea vieţii colective la nivel de naţie, de comunităţi, de grupuri cu diverse profiluri şi valori. Şi, desigur, ca nevoie individuală. A cetăţeanului.

Aici se face distincţia. Între a fi recunoscut, asumat şi reprezentat sau ca un simplu consumator de pungi cu marfă ieftină, în „momente istorice“.

Ce facem când nu avem lideri?

Adică indivizi bine dotaţi cu credinţă, inteligenţă şi implicare, potrivit aşteptărilor individuale şi colective, presiunilor structurale şi, de ce nu, unor deschideri, oportunităţi la vedere...

Ce este un lider?!

Simplu.

Un individ cu viziune. Vede dincolo de ceea ce deja ştie toată lumea. Şi apare tot mai des, pentru puţini, că va deveni „noua realitate“.

Un individ care generează empatie, coeziune semnificativă în arii largi de populaţie şi motivaţie pentru mobilizare colectivă, implicare conştientă, uneori până la sacrificiu.

Dotat din naştere cu recunoaşterea riscului, dublată de curaj. Pentru care ameninţările publice şi personale nu îl ţin în parcare şi care, provocat de atacuri diverse, nenumărate, găseşte energie, inspriaţie şi uneori chiar umor pentru a urma „calea“. (Umor“ nu înseamnă vulgaritate. O capcană în care cad, sau se aşează cu tupeu nenumăraţi VIPs ai momentului).

Liderul devine expresia ca brand a proiectului, exprimă direct şi permanent abordarea, asumă implicarea colectivă în interval de răspântie (Rog exemple la zi!).

Nu stăm prea bine la acest capitol.

Bilanţul de „cadre“, de jucători de top, în diverse domenii, la toate nivelele, ca expresie efectivă a nevoilor reale, în România post-comunistă (etern post-comunistă) a rămas deficitar. Adesea jalnic sau pervers, spre bucuria presei de cartier. Marcat de scandaluri ieftine, mari, pe bani grei.

Corupţia, traseismul, dar mai ales absenţa nevoii de performanţă pe criteriul interesului public, rămân diagnostice severe în fişa medicală“ a naţiunii române, după ce s-a trezit liberă şi neatârnată, pe drumul spre democraţie, bunăstare şi prezenţă instituţională internă şi externă respectabile.

Ce avem azi?

Mai nimic. Un nimic adânc instalat, cu largă perspectivă, spre paguba neamului. Şi mai grav, generând şi alimentând o vulnerabilitate strategică pe o piaţă regională, europeană, globală din ce în ce mai răvăşită de răsturnări prăbuşitoare şi vaste.

2. Discordanţa între Identitatea politică declarată şi Performanţa efectivă

Tot o apă şi-un pământ!

Avem, de fapt, o tradiţie în acest domeniu. De aici şi lipsa oricărei sinchiseli de a observa, nota şi eventual surprinde în dezbaterea publică nenumăratele nepotriveli.

Colecţia de „nepotriveli“ este vastă, de o largă diversitate şi bântuie ca o manifestare plină de energie, cinism şi solidaritate transpartinică.

Noţiuni ca stânga“, „dreapta“, „liberalism“, „social democraţie“, „naţionalism“, „ecologism“ ş.a. sunt simple etichete pe nişte lăzi de gunoi.

Din punct de vedere al diferenţierii identitare, confirmată prin practică şi implicare substanţială la nivel instituţional, al politicilor asumate şi susţinute, eventual finalizate, România prezintă o fişă de caz dintre cele mai clare. Jalnic…

„Unde sunt partidele liberale“, cele „social democrate“, patriotic-radicale, sau pur şi simplu, dedicate integrării europene? O aglomerare de cutii goale într-o gară unde nu mai opreşte nici un tren.

Nu performanţa a fost sursă de plecare în prim-planul competiţiei „pluri-partidismului“. Ci tocmai succesiunea de căderi, de falimente în guvernare, în sosul picant al competiţiei şi al altor scandaluri.

Realitatea românească s-a dovedit extrem de prolifică în guvernarea, susţinerea şi practicarea pe scară largă, de surogate. Pe multiple scări... Primării, Parlament, Guvern.

Diferenţierea prin eşec domină colecţia de criterii de apreciere. Dezbaterea publică, la nivel instituţional, în presa curentă, în culise şi printre cei care taie frunze la câini la oraşe şi sate, tema eşecului acaparează gândirea individuală şi colectivă.

Ca societate, lume, medii de operare, se pare că unii români au pierdut noţiunile de succes, înnoire, relansare, deschidere etc. Desigur, luate ca atare, în serios, conştient şi duse până la capăt. Uşor comic.

A trebuit să scăpăm de sistemul totalitar, comunismul ceauşist, pentru a afla cât suntem de superficiali, ieftini şi uşor de dus cu vorba. Duşi unde?!

3. Discordanţa între „votul popular“ şi Exercitarea efectivă a puterii

Atmosfera post-electorală, derivată dintr-un succes copleşitor chiar şi pentru beneficiari (despre „loseri“ nu rămâne prea multe de spus) s-a deversat în bucătăria balcanică a formării unor noi guvernări. O capcană politicianistă de serie, pe cât de sumară pe atât de ruinătoare.

Nominalizarea preliminară a Primului Ministru, o ratare rapidă, se dovedeşte în timp un moft persistent în logica puterii actuale – oarecum paralelă cu electoratul captiv – a fost urmată, în logica mecanică a învingătorilor cu o formulă modestă şi efemeră… Efemeră şi urgent uitată.

Revenind la prezent, o întrebare incomodă, inevitabilă şi cu resurse de invalidare iese în prim-plan: avem o guvernare, susţinută conştient public şi parlamentar, ca un scop sau ca un mijloc?

Un scop colectiv (alegătorii) cu asumare identitară (social-democrată), în confruntări cu un program amplu şi ambiţios sau doar un simplu mijloc, derivat dintr-o abordare cinică şi ambiţioasă, dedicate unor interese obscure de grup, persoanele la top, aflate pe marginea prăpastiei.

Această posibilă discordanţă, acoperă decalajul tot mai vizibil dintre anvergura mizei – guvernarea ţării – şi egocentrismul uşor pervers şi păgubos al gestiunii puterii.

Un „caz tipic de omor“. Un impas, pe cât de restrâns ca surse, pe atât de vast ca efecte prezente şi viitoare.

Se va limita gramatica guvernului post-electoral (2017 – avem deja 8 luni) la condiţia de „simplu servitor de cabinet“ pentru un nucleu de putere ambiţios cu experienţă vastă în lumea reală, marcat de expuneri multiple, pe aspecte juridice legate de teme controversate, accumulate de-a lungul anilor?

De ce nu, beneficiind de resurse instituţionale consistente, la toate nivelele, în domenii-cheie, nu putem exclude posibilitatea unor decantări, repoziţionări, desprinderi mai aproape de presiunile structurale la zi, de aşteptări publice, populare în curs de limpezire şi, desigur, de mesaje externe nu lipsite de preocupări şi exigenţe diverse.

Servilismul partidist, prea intens utilizat în sezoanele recente, a funcţionat perfect. A venit însă momentul decontului! Iar „preţul benzinei creşte de la o zi la alta.

Pare tot mai clar, privind din perspectiva de ansamblu a unor realităţi tot mai severe, că actualele formule, uşor improvizate de gestiune a puterii, s-ar putea dovedi simple paleative pentru o criză imanentă, profundă, încă neexperimentată direct, în cotidian. Şi dacă e aşa, uşor de ignorat de un mediu politic precar, simplificat, revenit la un „monopartidism“ datorită sărăcirii diversităţii identitare, programatice şi practice. În România, încă o ţară…

Dacă tot amânăm să nu ne grăbim.

Printr-o acumulare de eşecuri, scandaluri şi ieşiri în decor, am dobândit, ca ţară, mediu politic, o sub-cultură lucidă, severă şi bine articulată a judecăţilor finale PENTRU starea vieţii publice. La concurenţă cu cinismul simplificărilor practicat în politica de zi cu zi.

Întrebarea care rămâne: cât de adâncă devine, prăpastia dintre lumea de zi cu zi a celor ce vin uneori la vot (sau nu vin) şi mediul politic legitimat prin sistemul democrat să conducă România?

Încotro? Cu ce preţ? În ce context? Sfidări, capcane?!

Colecţia de discordanţe devine tot mai bogată, diversificată şi determinantă.

Continuăm…

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite