Linii şi figuri (III)

Starea de rău în care se află ţara noastră este oarecum evidentă pentru toată lumea. Excepţie fac doar guvernanţii de azi, care se laudă cu diverse „creşteri”, faţă de perioada Băsescu-Boc. Problema rămasă deschisă este aceea a soluţiilor prin care această stare ar putea fi schimbată în bine. După 1989, în mass-media au apărut mai multe metafore ale tranziţiei. Una dintre ele, este aceea a medicului curant, bolnavul fiind întreaga ţară.

Şi ea este bolnavă nu numai la un picior, fie el stângul, ca în cazul lui Victor Ponta, sau la dreptul, ca în cazul lui Călin Popescu Tăriceanu, ci pare să fie afectată chiar şi la cap, capul fiind Parlamentul, sinteza şi simbolul democraţiei. Sceptic şi radical, Cristian Tudor Popescu crede că s-a ajuns la faza de cancer generalizat, în care nu mai este aproape nimic de făcut. Iar dacă pentru vindecarea piciorului din dreapta, se apelează la un doctor din Franţa, iar pentru piciorul din stânga, se apelează la un doctor din Turcia, oare la ce doctor ar trebui să apelăm pentru tratarea cancerului, înainte de metastază!? Probabil că Victor Ponta, încă premier, în virtutea inerţiei, şi Liviu Dragnea, proaspăt preşedinte al PSD, au plecat în apus, pe două cărări diferite, pentru a găsi acolo medicul curant.

Dintre toate relele care s-au acumulat după 1989, unul dintre cele mai grave cred că este polarizarea socială, adică apariţia şi creşterea diferenţelor dintre săraci şi bogaţi. Prin diverse mecanisme foarte subtile, cei bogaţi au ajuns să fie tot mai bogaţi, iar cei săraci, tot mai săraci, încât azi mai mult de jumătate din populaţia ţării trăieşte la limita subzistenţei. Visata noastră clasă de mijloc a rămas doar o frumoasă utopie. Date fiind promisiunile onorabile, dar neonorate, ale diverselor partide politice, ca şi perpetua confuzie dintre stânga şi dreapta politică, oamenii s-au săturat şi au început să nu mai vină la vot. Şi azi, unii dintre membrii PSD revin cu obstinaţie asupra referendumului din 2012, care viza înlăturarea preşedintelui Traian Băsescu. Potrivit Legii, la acest act politic popular, dar nu şi populist, trebuie să participe jumătate plus 1(unu) dintre cetăţenii ţării, care au drept de vot. Faimoasa „Erată” a CCR ne arată că această condiţie nu a fost îndeplinită. Codrin Ştefănescu, „băiatul deştept” înfiat al lui Dan Voiculescu, o ţine „ca gaia maţul”, cu milioanele de cetăţeni care s-au prezentat la vot, uitând complet de cei care nu s-au prezentat la acelaşi vot, ca şi cum aceştia nici nu ar mai exista. Oare, absenţa de la vot, nu este şi ea un vot, iar Legea nu se referă chiar la relaţia proporţională dintre cei prezenţi şi cei absenţi!? În schimb, când este vorba de alegerile prezidenţiale din 16 Noiembrie 2014, pe aceiaşi social-democraţi îi loveşte amnezia, aceasta fiind un semn al unei boli mai grave. Boală care de regulă apare la bătrâneţe, dar care, prin excepţie, poate să apară şi mai repede, la unii dintre „cârlani”, cum ar zice Ion Iliescu.
 

Unul dintre mecanismele subtile, care au sporit polarizarea socială, este viclenia, pe care o întâlnim şi la animale, ba chiar şi la plante, cum ar fi homocromia, prin care planta ia culoarea mediului în care trăieşte, pentru a nu fi văzută de ierbivore, care o pot devora. Latura complementară şi practică a vicleniei este hoţia, respectiv furtul, indiferent dacă  este furat oul din ograda vecinului, sau milionul de euro din avuţia naţională.

Copil fiind, l-am auzit pe tata Victor zicând: „Prostul fură încălcând legea, de aceea, el este prins şi este băgat la închisoare. În schimb, deşteptul fură ajutat de lege, de aceea lui nu i se întâmplă nimic rău”. Văzându-mi uluirea, tata mi-a spus că sunt mic, dar că voi creşte eu mare şi voi vedea. Am crescut şi am văzut, tata avea elaborat deja conceptul de „băiat deştept”. Tot uimit am mai rămas şi atunci când, student fiind, am aflat că, după părerea lui Marx, romancierul Balzac a descoperit mecanismul exploatării omului de către om. A descoperit  faimoasa „plus-valoare”, adică inechitabila împărţire a produsului nou creat, între proprietar şi salariat. Citindu-l pe Balzac, am dat peste o reflecţie curioasă a acestuia, adică a unuia dintre personajele sale. Raţionând matematic, acesta afirmă că zero este zero (0=0), adică este egal cu nimic. Să luăm acum un număr determinat, oricare, să zicem numărul 3 (trei). Mai departe, avem două posibilităţi, care merg în două sensuri opuse. Dacă îl punem pe 0 (zero) înainte de 3, să zicem de 3 ori, avem 000,3. Dacă, însă, pe acelaşi 0 (zero) îl aşezăm după 3, tot de trei ori, avem 3000. Şi să mai spună cineva că 0(zero) nu are nici o valoare, că este un fel de nimic. Cele două alternative sunt ambele progresive, prima desemnând sărăcirea, a doua desemnând îmbogăţirea, care, ambele, după 1989, au fost şi ele progresive, dar invers proporţionale.

Aşa-numiţii „băieţii deştepţi” sunt efectiv deştepţi, adică nu sunt deloc proşti. Inteligenţi fiind, sunt totodată şi vicleni,
adică lipsiţi de caracter, fără scrupule morale. Au atâta minte cât să speculeze situaţiile reale, ca şi Legile existente, exclusiv în favoarea lor, adică a intereselor lor. De unde şi conceptul de „cinstit matrapazlâc”, pe care eu l-am aflat de la unul dintre profesorii mei. Acest concept, produs al gândirii lui Bulă, confirma cea de a doua alternativă a lui tata Victor, despre „Deşteptul care fură ajutat de Lege”.

Furtul  este asociat de regulă cu valorile materiale. Având în vedere caracterul progresiv al acestei îndeletniciri, zicătoarea tradiţională ne spune că „Cine fură azi un ou, mâine fură un bou”. Dată fiind completa răsturnare politică de la 1989, s-a transformat şi zicătoarea, aproape răsturnându-se, adică „Cine fură azi un ou, este un bou”. De aceea, „băieţii deştepţi” au trecut de la ouă la milioanele de euro. Dar, în ecuaţia furtului intră şi alte activităţi sau acte, cum ar fi plagiatul, falsificarea de documente, şi chiar furtul de idei, dat fiind conceptul de „paternitate a ideilor”, sau a creaţiei originale. Plagiatul atestat al tezei de doctorat a lui Victor Ponta, a fost „pus sub acoperire”, printr-o „Ordonanţă” de urgenţă dată foarte, foarte urgent, chiar de către Victor Ponta. Cât priveşte „cinstitele matrapazlâcuri”, făcute de avocatul Victor Ponta împreună cu colegul său de destin, Dan Şova, urmează să vadă justiţia despre ce este vorba, deşi dânşii, ca jurişti, ar trebui să ştie mai bine decât oricine cum anume s-au petrecut lucrurile acolo şi atunci.

Când se degradează moravurile, ajungem la „năravuri”, care sunt persistente, inerţiale. Astfel că, în deja faimosul „Cod Fiscal”, elaborat de guvernul social-democratului Victor Ponta, sunt cuprinse măsuri specific liberale, care merg pe reducerea taxelor şi a impozitelor. De unde şi situaţia paradoxală în care au fost puşi liberalii în Parlament. Pupăză peste colac, ca să rezolve criza „Codului Fiscal”, re-trimis de către preşedintele Klaus Iohannis în acelaşi Parlament, şefii liberalilor, adică Alina Gorghiu şi Vasile Blaga, propun o întâlnire a partidelor politice, pentru ca să se ajungă la un consens, chiar la un minim consens. Spre surprinderea noastră, aceeaşi propunere este reluată de către generalul Gabriel Oprea, ca o propunere proprie şi personală, având paternitatea asigurată de nu ştim care document. Deşi mai de multişor, am făcut şi eu armata la Arad, în cetatea medievală. Acolo am aflat că în armată este categoric exclus furtul. Dacă dispar anumite piese militare din dotare, ele nu sunt furate, ci sunt doar „completate”, de către unii dintre colegi, de la care au dispărut prin alte „completări”, anterioare. Pe total, toate piesele rămân în interiorul unităţii militare, care are graniţe precise şi bine apărate faţă de „elementele străine” şi mai ales faţă de hoţi.

Dar, n-am putea presupune, oare, că propunerea cu întâlnirea partidelor la o masă rotundă îi aparţine lui Victor Ponta, care, mişcându-se între lumina de la răsărit şi cea din apus, a găsit tratamentul necesar pentru vindecarea bolilor patriei, înainte de a se ajunge la metastază!? În ţara tuturor posibilităţilor, nimic nu este exclus, dar se pare că nici necesar, dată fiind concepţia lui Călin Popescu Tăriceanu despre libertatea absolută a indivizilor, după care, în limbaj popular, fiecare poate face ce-i vine lui, sau ce-l taie capul. Dar, tot popular, se spune şi că „Unde nu-i cap, e vai de picioare”, fie acesta dreptul sau stângul. Putem încheia cu începutul, întrucât starea actuală a României este evidentă pentru toată lumea, exceptându-i pe guvernanţi, dar întrebarea privind soluţia-soluţiile, rămâne mai departe una controversată, deci deschisă.