Lumina, întunericul şi clar-obscurul

Cele trei elemente sunt entităţi fizice, pe care le percepem cu ochii. Dar ele pot avea şi o semnificaţie metaforică, exprimată prin sinonimele lor. Un sinonim al luminii este transparenţa, devenită mai nou un concept al comunicării.

Ca subtext moral, transparenţa are la bază sinceritatea. O zicătoare românească ne îndeamnă: „Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba“. Opusul sincerităţii este minciuna, care ţine de clar-obscur: spui ceva, dar în taină (la întuneric) gândeşti altceva. Aici apare opusul adevărului, care este falsul. Pe planul cunoaşterii, facem distincţia dintre eroare şi fals. Eroarea este involuntară şi ţine de o greşeală, în timp ce falsul este deliberat şi implică vinovăţia celui care minte şi falsifică.

După 1989 a început procesul polarizării sociale, adică opoziţia dintre bogaţi şi săraci. Clasa de mijloc se tot înfiripă şi se tot destramă, încât nu poate ajunge politic la putere. Azi, la putere a ajuns PSD-ALDE, iar Opoziţia este alcătuită din mai multe partide, care încă nu găsesc un consens. Când este vorba de comunicare, între Putere şi Opoziţie, războiul este total. Statistica pare a fi o armă infailibilă, dar şi ea este manevrată, chiar manipulată. Puterea dă nişte cifre, cu referinţă la un domeniu, în care pare să fie tare, Opoziţia dă şi ea cifre, dar din alte domenii, în care Puterea este slabă. Aici, putem invoca teoria perspectivelor diferite şi a opiniilor diferite. Problema problemelor se iveşte atunci când asupra aceluiaşi domeniu apar cifre diferite. Aici apare diferenţa dintre adevărat şi fals, respectiv inducerea în eroare şi manipularea statistică.

Războiul dintre Putere şi Opoziţie pare să fie legitim, cu precizarea că există şi nişte „Reguli ale războiului“. Dacă acestea nu sunt respectate, riscăm să ne întoarcem la barbarie, în plină epocă modernă. Mai ciudat este faptul că în fiecare dintre cele două părţi combatante apar şi conflictele fraterne, ca între Cain şi Abel. La acest capitol, maestrul recunoscut deja de toată lumea este Liviu Dragnea. De când a început să urce spre Putere, am remarcat inteligenţa deosebită a lui Liviu Dragnea, dar una care, fără un suport moral, devine Viclenie. A promovat în jurul lui numai oameni cu o inteligenţă sub a sa, dar care, la capitolul viclenie erau tot aşa. Nu chiar toţi, motiv pentru care Liviu Dragnea a trecut la „epurarea“ colegilor incomozi. Pe această cale a ajuns la trei Guverne, fiind acum în pragul celui de al patrulea.

Primii doi Premieri au văzut culisele, respectiv clar-obscurul strategiei Marelui Şef. Au reacţionat şi au pierdut. A intrat în joc Viorica Dăncilă. Fiind o „păpuşă“ manipulată de Liviu Dragnea, în ultimele luni parcă a început să se trezească şi dânsa „Din somnul cel de moarte“, cum spune Imnul nostru. În războiul fratern au intrat patru personaje, ca patru puncte cardinale: Dragnea, Tăriceanu, Dăncilă, Toader. Dacă erau doar trei puteam invoca fabula „Racul, broasca şi cu ştiuca“. Nu mai ştiu câte întâlniri în taină (în clar-obscur, sau întuneric), câţi timpi de dezbatere şi pertractări au avut, pentru convingerea unuia sau altuia dintre colegi. În centrul acestei strategii perfect non-transparente, era „marele“ pseudo-ministru al pseudo-justiţiei, Tudorel Toader.

Toată tărăşenia cu demisia şi demiterea - prezentată la TV-uri - s-a rezolvat nu prin stabilirea celui care a minţit cu adevărat, ci ca la noi, adică balcanico-sintetic: ambele documente au ajuns la Cotroceni, urmând ca Preşedintele Klaus Iohannis să dezlege „măgăreaţa“.

Pentru tema noastră şi pe titlul ei, semnificativă este relaţia dialogală dintre Viorica Dăncilă şi Tudorel Toader. Relaţia poate fi centrată pe câteva puncte, reductibile la două: 1) Prima este problema OUG-urilor. Din câte am înţeles eu (dacă am înţeles bine!), Tudorel Toader, ca jurist, a elaborat „manu propria“ aceste documente. De câteva ori, în intervenţiile publice, dânsul a afirmat „expressis verbis“ că a înaintat aceste texte la Guvern, adică la Viorica Dăncilă. Dânsul mai subliniază şi o evidenţă: textele nu pot fi publicate decât cu semnătura prim-ministrului. Or, aici nu mai încape nici un fel de îndoială: unul dintre cei doi parteneri (ca să nu le spunem pacienţi) minte şi minte fără nici o rezervă. Vine şi Liviu Dragnea cu expresia „multe ordonanţe“, ca şi cum prin această extensie ar putea masca o minciună, care pare să-i aparţină, totuşi, Vioricăi Dăncilă. Deştepţi cum sunt, puteau tranşa problema prin obligaţia unei duble semnături, a Ministrului Justiţiei, ca jurist calificat, şi a Premierului, ca Şef al Guvernului. 2) A doua problemă vizează tema demisiei şi cea a demiterii. Aici se adevereşte un vers al lui Al. Vlahuţă: „Minciuna stă cu regele la masă“. Toată tărăşenia cu demisia şi demiterea - prezentată la TV-uri - s-a rezolvat nu prin stabilirea celui care a minţit cu adevărat, ci ca la noi, adică balcanico-sintetic: ambele documente au ajuns la Cotroceni, urmând ca Preşedintele Klaus Iohannis să dezlege „măgăreaţa“.

PS. Într-un Dialog despre minciună, Platon formulează propoziţia exemplară: „Numai mincinosul cunoaşte adevărul“. Noi am putea completa: îl cunoaşte, dar nu-l dezvăluie, de aceea este el un mincinos.