Mască, mascare şi demascare, mascaradă (I)

„Călin Popescu-Tăriceanu, unul dintre băieţii deştepţi ai României, a dispuns de „libertatea” de a fura şi masca hoţia” FOTO Adevărul

Oricine ştie ce este o mască, dar există mai multe feluri de măşti, de la masca actorului, care reface viaţa noastră, jucând un rol într-o piesă pe scena de teatru, până la masca funebră, care vrea să ne conserve chipul în eternitate. Sub o mască de teatru se ascunde chipul real al actorului.

Masca este universală, ca şi rolul jucat de actor, în timp ce figura reală a actorului, care o poartă, este individuală, personală. Chiar şi atunci când este numai machiat, prin diverse tehnici, actorul este un mascat, adică joacă un rol. Talentul unui actor, aflat pe scena de teatru, constă şi în capacitatea lui de identificare cu rolul jucat. Se povesteşte că, după ce juca rolul lui Hamlet, timp de câteva zile, cei din preajma lui, chiar şi cunoscuţii apropiaţi, nu mai puteau sta de vorbă cu cetăţeanul Laurence Olivier, ci numai cu personajul jucat de acesta, deci cu Hamlet.
 

Legătura, adesea invizibilă, dintre viaţă şi teatru, a făcut posibilă şi apariţia temei numită „Viaţa ca un teatru”. Dacă de pe scena de teatru coborâm pe scena vieţii, regăsim aceeaşi dedublare între persoana reală a cuiva şi rolul jucat de acesta. Psihologic, aici intervine mecanismul de simulare-disimulare, care este viclenia. Am putea spune că talentul actorului teatral este înlocuit de viclenia agentului şi actantului social, viclenie pe care o întâlnim şi la animale. Clasică şi simbolică este aici vulpea cu coada ei, coadă care semnalizează la stânga, vulpea luând-o la dreapta, respectiv invers, schimbarea direcţiei fiind făcută după împrejurări, care în cazul omului poartă numele de context social.  

Arătam într-un text anterior că la baza oricărei acţiuni umane stă un motiv, care ia forma unui interes, asociat cu un scop anume, care poate deveni chiar un ideal. Or, omul viclean fisurează motivul unitar, îl despică în două părţi. Partea care se vede, fiind afişată pentru „ochii lumii”, se numeşte pretext. Acesta este legal, este moral, şi  este chiar generos, adică nobil. Numai că, pretextul are rolul de a masca partea care nu se mai vede şi care este mobilul real al acelei acţiuni, un mobil care este imoral, ilegal şi ignobil, adică egoist. Doar aici, şi numai aici apare şi ceea ce inspiratul Bulă numeşte „Un cinstit matrapazlâc”. Dacă un cetăţean este pus sub acuzare şi ajunge la Tribunal, el, împreună cu avocatul său, vor pune accentul exclusiv pe pretext, în timp ce sarcina procurorului este aceea de a dezvălui, de a demasca mobilul real al faptei incriminate. Când era încă în viaţă, Dinu Patriciu afirma ritos, la un TV privat, că Sorin Ovidiu Vântu nu va ajunge niciodată după gratii. Şi aducea ca argument al acestei aserţiuni, faptul că SOV are bani mulţi şi îi poate angaja pe cei mai buni avocaţi  ca să îi apere „cauza”. Se ştie că oamenii de afaceri, o parte dintre ei fiind doar „afacerişti”, au angajate echipe de jurişti foarte calificaţi. Or, tocmai dânşii, adică juriştii, asigură latura „cinstită” din ecuaţia „cinstitului matrapazlâc”. Dacă autoul faptei este pus sub acuzare, juriştii intră în rolul de avocaţi, chiar cu riscul de a deveni „avocaţi diabolici”. Altfel spus, unii dintre jurişti sunt regizorii care, în culisele vieţii, pun la punct şi rafinează subtil spectacolul „cinstitelor matrapazlâcuri În ultima vreme, se pare că s-a declanşat un veritabil „val” de puneri sub acuzaţie şi de propuneri de arestare, de către DNA, ca şi de sentinţe de condamnări definitive. Problema este complexă şi chiar complicată,  şi ea ridică mai multe întrebări. Dintre aceste întrebări, vom selecta în continuare doar trei., dintre care prima este „Cum se explică valul recent!?”
 

Acuzaţia cu „valul” vine mai ales din partea reprezentanţilor PSD şi este asociată cu data de 16 noiembrie, când a fost ales noul Preşedinte, Klaus Iohannis, iar cel vechi a plecat. Deci, Traian Băsescu este de vină, întrucât el a dirijat „dosarele”, hotărând că aici „da”, şi dincolo „ba”, între ele fiind şi un „să mai vedem”. Dovada peremptorie a amestecului în „treburile interne” ale Justiţiei, ar fi chiar Elena Udrea, care a fost arestată după plecarea lui Traian Băsescu. Această „explicaţie” porneşte din sentimentul de ură coerentă a lui Victor Ponta faţă de Traian Băsescu. Cu logica lui juridică şi doctorală, Victor Ponta ar putea explica „valul” cu pricina şi prin aceea că Traian Băsescu, ca marinar, este specialist în valurile mării. Erorile din aceste „explicaţii” se datorează faptului că se porneşte de la sancţiune, şi nu de la vinovăţia care precede sancţiunea, deci de la infracţiune. Or,”valul” infracţiunilor a pornit chiar din primele zile de după 1989. Marele magnat George  Sörös, chiar cu referinţă la români şi la acel an, spunea că cine nu a urcat în „trenul capitalismului” în primele trei luni de după 1989, nu îl mai poate ajunge din urmă. Cu această ocazie, ne putem aminti şi de schiţa literară „Proştii”, a lui Liviu Rebreanu. Or, antiteza „proştilor” sunt tocmai „băieţii deştepţi”. Plecând de la matricea dialectică General-Particular-Individual (G-P-I), îi putem face o concesie liberalului Călin Popescu-Tăriceanu, afirmând că la început a fost „băiatul deştept”, considerat ca individ (I), care dispune de o „libertate absolută”, cum o numeşte chiar dânsul. Dacă este aşa, înseamnă că acel individ este liber şi să fure, cu condiţia de a-şi masca hoţia, iar hoţul care nu este prins este curat ca apa de izvor, ca să nu spunem chiar „curat ca lacrima”. Ca hoţ solitar, sau ca „haiduc”, el nu poate fura mare brânză, şi poate fi descoperit, sau „demascat”, cum zicem noi, destul de repede şi de uşor. Cum omul este o fiinţă socială, indivizii se grupează, şi aşa apar grupurile infracţionale. Dar, formarea unui grup cere timp, întrucât infractorii individuali se caută, se testează reciproc, îşi elaborează strategia, ajung la un limbaj comun, chiar la coduri secrete. Oricum, într-un timp anume, se ajunge la un grup infracţional particular (P), respectiv la diverse grupuri, pe care Sociologia le numeşte „grupuri de interese”. Exemplul cel mai elocvent pentru acest proces subteran de cristalizare este recent descoperita „Academie a infractorilor”. Dar, procesul de integrare a infractorilor nu se opreşte aici, încât, în consens cu aceeaşi „logică” pragmatică, se ajunge la reţelele infracţionale, cu caracter naţional, apoi chiar internaţional, dată fiind tendinţa globalizării, care este generală (G).
 

Aşadar,  procesul socio-economic şi teatral de mascare a infracţiunilor, care devine val infracţional, a început după 1989, şi a continuat până azi. Probabil că el mai continuă în forme tot mai rafinate, mai subtile. În principiu, organele de urmărire şi control, inclusiv DNA, au nevoie de cam tot atâta timp pentru demascare, cât timp au folosit aceste grupuri infracţionale pentru mascare. Anti-valul demascărilor a început efectiv în timpul Preşedinţiei lui Traian Băsescu, încât a contesta acest adevăr evident este un semn sau de prostie, sau de rea credinţă. Pare paradoxal sau chiar straniu, ca dânsul să îşi pericliteze acum propria operă, inspirat de o Elenă care, totuşi, nu este Elena din Troia.
 

Celelalte două întrebări şi răspunsurile la ele vor completa tabloul schiţat în titlu

P.S. Aveam cam 12 ani când tata Victor, un fel de Moromete ardelean, mi-a spus: „Măi, băiete, prostul fură călcând Legea, de aceea el este prins şi băgat la închisoare. Deşteptul fură ajutat de Lege, de aceea lui nu i se întâmplă nimic rău”. Tata Victor avea deja elaborat conceptul „băiatului deştept”.