Mască, mascare şi demascare, mascaradă (II)

Dacă prima întrebare se referea la valul infracţional, a doua se referă la contra-val, adică la sancţiune, ca şi la oprirea şi la prevenirea valului menţionat.

Dacă mica şi marea corupţie au ajuns să fie un pericol naţional, înseamnă că ea a intrat în toate domeniile vieţii noastre, deci, ca să zicem aşa, „De la opincă până la vlădică”, opinca simbolizând profanul, vlădica simbolizând sacrul. Aşa-numita „greaua moştenire” nu se referă atât la industria românească, estimată de către Petre Roman ca fiind bună doar la „fier vechi”, şi nici la „Casa Poporului”, care era pe punctul de a fi demolată, ci la aşa-numitul „capital uman”, numit azi şi „resurse umane” Greaua moştenire se iveşte şi intră pe rol chiar în primele zile ale anului 1990, după ce dictatorul a fost arestat şi executat.  

Primii care s-au urcat în „trenul capitalismului” (George Sörös) au fost două categorii de indivizi. Au fost mai întâi chiar foştii demnitari, ajunşi peste noapte anti-comunişti, asistaţi de securiştii care stăpâneau informaţia, mai ales cea secretă şi productivă. Capii de serie sunt aici Dan Voiculescu, protejat de o omogenă imunitate, şi Sorin Ovidiu Vântu, pe care Dinu Patriciu îl vedea mântuit de orice păcat, pregătit pentru a intra direct în cercul Raiului. A doua categorie este aceea a mediocrilor complexaţi. Un complex de inferioritate trebuie să fie rezolvat cumva, trebuie răzbunat. Logica este foarte simplă şi apare chiar în perioada şcolară: m-ai bătut tu la capitolul profesional, ca premiant al clasei ce erai, am să te bat eu, corigentul sau repetentul, pe tine, la un alt capitol, adică la avere şi bani. Aşa apare infernul luptei dintre „a fi” şi „a avea”, cel de al treilea verb, adică „a face”, rămânând în seama celui de al treilea grup, acela al oamenilor cinstiţi şi harnici, dintre care o bună parte au plecat deja în străinătate.

Rămaşi în ţară, infractorii calificaţi şi mascaţi, împreună cu mediocrii complexaţi, şi-au făcut şi îşi mai fac mendrele. Din ei s-a constituit ceea ce azi numim „clasă politică”, o „clasă” care la examenul opiniei publice, este când corigentă la o materie sau alta, când repetentă. Aici intră în egală măsură atât Stânga, cât şi Dreapta, graniţa dintre ele fiind sau una mobilă şi imprevizibilă, sau una chiar iluzorie, adică o „poveste de adormit copiii”. Periclitarea din interior a democraţiei se datorează, aşadar, „băieţilor deştepţi” din primul grup, ca şi mediocrilor complexaţi, din cel de al doilea. Aceştia au ajuns nu numai în Parlament, unde se elaborează Legile, sau în Guvern, unde ele se aplică, ci şi în Justiţie, care este menită să sancţioneze abaterile de la Legi. Iar aici se adevereşte zicătoarea cu lupul care este pus paznic la oi. Omul simplu se întreabă tot simplu: pe ce cărări şi cărărui, sau potecuţe, a ajuns, oare,  Alina Bica şefa DIICOT, sau Toni Greblă, judecător  în CCR!? Între aceste nume de alint, ca semne ale educaţiei în familie, mai lipsea doar Nicuşor, cel de Constanţa, nu cel de Sibiu.

Aflat acum la putere, PSD îşi face mendrele. Prin Premierul Dr. Victor Ponta, plagiază măsura PNL privind scăderea – probabil până la căderea lui în neant - a TVA-ului, dar fără să citeze sursa, ca şi în cazul doctoratului. Zicătoarea cu „Nu ştie stânga ce face dreapta” este depăşită demult, dată fiind „unitatea de monolit”, cum i-ar putea spune cineva, a noii clase politice. Mândrul, încântatul de sine avocat, adică Şerban Nicolae, marcat de grija şi iubirea creştină  faţă de „aproapele” său, re-gândeşte subtil ipostazele „arestului”, suprimând  trepte, dar adăugând accente şi nuanţe fine. La rândul lui, „alesul” Marius Nicolae, impreună cu un grup al aleşilor de zece confraţi –care nu sunt doar „Zece negrii mititei”-, suspectează Codul de procedură penală la mai multe articole., iar propunerile făcute merg în acelaşi sens, adică protecţia virtualilor infractori din Parlament.

Doi senatorii PSD, Ovidiu Donţu şi Ioan Chelaru, consideră că măsurile preventive, propuse de către procurori, nu pot fi luate doar ca urmare a  „suspiciunilor rezonabile”, întrucât suspiciunea implică îndoiala, incertitudinea, deci oprirea, blocarea deciziei. Măsurile preventive .-consideră dânşii-  „pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice“ , această formulare fiind  ”mai apropiată de principiul de drept, consacrat, conform căruia cercetarea în stare de libertate este regula, iar dispunerea unor măsuri de arest să fie excepţia” Cei doi senatori eludează aici cel puţin două aspecte esenţiale. Mai întâi, nu numai Dreptul Penal, ci şi Retorica face distincţia precisă dintre  „indiciu” şi „probă” Indiciul este doar un „semn”, care generează suspiciunea, şi cu care începe cercetarea făcută de către procurori. În schimb, dovada este argumentul factual, care este adus în faţa Judecătorului, deci cu care se încheie procesul, printr-o sentinţă. Incluzând cuvântul „probe” alături de cuvântul „indicii”, care nu au cum să fie „temeinice”, senatorii vor să fie în acelaşi timp şi procurori, dar şi judecători. Cât priveşte problema cu Regula şi excepţia, sunt evidente şi frecvente situaţiile în care , pornind doar de la una singură, excepţiile „fac pui”, adică se înmulţesc, ajungând să înlocuiască Regula existentă cu o altă Regulă, mai bună sau mai puţin bună. Iar dacă este vorba de „valuri”, ne putem aminti şi de George Coşbuc, care zicea că „Picurii cu stropde strop / Fac al mărilor potop” Cazurile de demnitari, fie ei parlamentari sau miniştrii, intraţi sub incidenţa Legii juridice sau condamnaţi, au deja o relevanţă statistică, una care se îndreaptă periculos către o Lege specială a nelegiuiţilor. Ce paradox mai grav poate fi imaginat decât paradoxul situaţiilor în care infractorii, fie ei reali sau doar virtuali, participă la elaborarea şi mai ales la modificarea Legilor, în direcţiile dorite de dânşii!? .Pe această cale, tinde să dispară diferenţa dintre legiuitor şi infractor, sau, în limbaj sportiv, dintre arbitru şi jucător. Propunerile de modificare a unor articole din Lege vin din partea unor membrii ai PSD. Fiind votate în Parlament, Victor Ponta, cu o logică ascuţită, consideră că aceste modificări nu aparţin PSD-ului.Este ca şi cum ai spune despre Kelemen Hunor că este cetăţean român, numai că fiind maghiar, dânsul nu este şi român. Deci, şi ca parlamentar, pesedistul tot pesedist este şi rămâne, dacă nu-i cumva şi un traseist de profesie.

Din aceste motive, ca şi din altele, faimoasa celeritate a proceselor juridice rămâne şi ea mereu corigentă. Totuşi, ca să vorbim în limbajul lui Klaus Iohannis, primul pas a fost făcut în cazul Adrian Năstase, hotărârea definitivă fiind, în cele din urmă, luată. Apoi, aproape nimeni nu mai credea că, după atâţia ani de amânare, Dan Voiculescu va fi condamnat. Şi, totuşi, un complet de judecători fermi, excluzând concesia şi negocierea, dubioase ambele în acest caz, l-a condamnat, inclusiv spre uluiala dânsului! Cu cele două cazuri, cu cei doi paşi, a fost depăşit un punct critic, punctul în care se credea că în România de azi, în sfera Justiţiei este posibil orice, adică să nu fie condamnaţi vinovaţii şi să fie condamnaţi cei nevinovaţi, ori să primească sancţiuni nedrepte.
 

Dacă este vorba de „paşi”, istoria ne învaţă că dincolo de statul pe loc – probabil că pentru a deveni o statuie bine conservată -, mai sunt două alternative. Este alternativa „Doi paşi înainte, unul înapoi”, care s-ar justifica oarecum în perioadele de criză, dar mai este şi alternativa „Un pas înainte, doi paşi înapoi”, care, oricât ar părea de absurdă, nu este imposibilă. Pentru justificarea pasului-impasului celerităţii, mai sunt şi alte argumente, cu caracter mai tehnic, asupra cărora vom reveni.