Mică antologie de „lucruri trăsnite“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dacă n-am trăi mereu sub hărţuiala lor malefică, personajele publice ale patriei ar fi un spectaculos material didactic pentru orice curs despre limbă, logică şi psihologie. Lăsăm la o parte bunele maniere, cultura minimală, modestia, simţul valorilor, conştiinţa datoriei, corectitudinea şi alte asemenea mărunţişuri, irelevante pentru un CV eficient...

Pînă să trecem la ”profunzimi”, ne izbim de foarte semnificative suprafeţe: de buna (adică proasta) folosinţă a limbii române, de capacitatea (respectiv incapacitatea) de a construi un discurs coerent, bazat pe limpezime, logică şi bună credinţă, de absenţa cvasitotală a unui igienic exerciţiu de auto-evaluare, ceea ce denotă o fudulă necunoaştere a limitelor proprii.

”Recolta” de ”lucruri trăsnite” a fiecărei zile ar putea constitui, într-un singur an, materia primă a unei adevărate enciclopedii. Mai jos, numai cîteva exemple, culese la întîmplare.

Ziarele ne spun că joi, 6 iulie, dl Liviu Dragnea a decis să-i dea un sfat părintesc noului ministru al Finaţelor, dl Ionuţ Mişa. ”L-am rugat - a povestit ”Daddy” - să capete mai repede experienţa politică...”. Pînă să citesc acest subtil îndemn, eu credeam că experienţa e o acumulare treptată de deprinderi utile, o acumulare bazată pe tatonare, răbdare şi confruntare repetată, pe ample unităţi de timp, cu ”oferta” împrejurărilor. ”Experienţa” - şi a vieţii şi a meseriei - se cîştigă prin practică îndelungată. Nu poţi spune unui tînăr de 20 de ani: ”te rog să achiziţionezi mai repede experienţa de la 50 de ani”. Dobîndirea experienţei nu se poate accelera, nu e o cursă olimpică, în care te străduieşti să ajungi mai rapid decît ceilalţi concurenţi la linia de sosire. Fireşte, asta cînd nu ai anvergura lui Liviu Dragnea. Căci dacă o ai, creşti într-o zi, ca Făt Frumos: cît alţii în zece! Degeaba ne întrebăm cum a putut un inginer de transporturi (cu mici stagii de ajustare pe la ASE, pe la Universitatea Ecologică, sau pe la cea de Apărare) să atingă un nivel de competenţă mirandolian. Se pricepe la toate: la ”politichie”, la programe de guvernare, la economie, la bani, la şefie, la alegerea miniştrilor potriviţi (şi la evacuarea lor), la pescuit, la tenis ş.a.m.d. Altfel e generos. Ce şi-a zis? ”Dacă eu am putut, de ce să nu poată şi ăsta micu'? Aşa că, Ionuţ, dragul tatii, pune mîna şi pînă poimîine fă rost de nişte experienţă. Bagă viteză! Ai văzut ce-a păţit Grindeanu…”

Cu o zi înainte, adică miercuri 5 iulie, am aflat, nu fără un mic atac de perplexitate, că ”lumea de azi poate fi descrisă ca o lume uni-multipolară, cu periferie anarhică”. De data aceasta, ideea îi aparţine dlui Emil Constantinescu, care, într-o conferinţă de elită, şi-a liniştit auditoriul spunînd că, în ciuda acestei situaţii dramatice, lucrurile se pot rezolva prin ”diplomaţie culturală”. Dl Constantinescu a fost întotdeauna un om al soluţiilor. Dar, în cazul de faţă, problema este diagnosticul. Ca să fiu sincer, sunt de multă vreme contrariat de folosirea abuzivă, la nivel mondial, a metaforei polarităţii. În mintea mea, ideea de ”polaritate” e structural legată de cifra 2. Pămîntul are 2 poli şi orice structură care include 2 componente opuse, dar complementare, poate fi numită ”polară”. Dar politicienii şi analiştii de dată recentă au ”forjat”, pentru a defini distribuţia puterii pe glob, termeni ca ”bi-polar”, sau ”multi-polar”. ”Bi-polar” e, totuşi, după capul meu, tautologic, iar ”multi-polar” e contradictoriu. Dacă avem mai mult de 2 ”poli”, ne aflăm dinaintea unei multiplicităţi fără structură analizabilă. Fie în sens bun: diversitate, fie în sens rău, anarhie. Între ”poli” poate fi echilibru, sau dezechilibru, dialog, sau conflict. Mi-ar fi mai uşor să vorbesc despre o lume cu mai multe ”centre” de iradiere, decît despre o lume cu mai mulţi ”poli”. Dar nici cu asta nu sunt întrutotul mulţumit, Căci şi ideea de ”centru” are o conotaţie de unicitate, la fel cum ideea de ”polaritate” se asociază, tradiţionalmente, cu ideea de reduplicare, de tensiune între două puncte diametral opuse. Dar sentinţa dlui Constantinescu propune o mult mai misterioasă definiţie a lumii. Dînsul vorbeşte de ceva ”uni-multi-polar” Şi ”polar” (treacă-meargă) şi multi-polar (hai sa nu fim pedanţi!), dar - aici vine surpriza! - şi uni-polar. Aici inţelegerea şi imaginaţia mea cedează. Trăim, care va să zică, într-o lume simultan uni- şi multi-polară. Să tragem oare concluzia - fiindcă dl Constantinescu vorbeşte de ”diplomaţie culturală” - că avem de a face cu o lume uni-multi-bi-culturală? Complex lucru! Deocamdată nu pricep. Dar contez pe lămuririle care ar putea veni de la Institutul de Studii Levantine.

Să ne destindem un picuţ şi cu realităţi mai fruste. Un cunoscut gazetar autohton (cum să nu fii cunoscut cînd apari non-stop la televizor?) e supărat pe un coleg. Drept care notează, cu obiectivitate, pe pagina sa de Facebook: ”Eu sunt talentat şi percutant, el e urît şi prost...”. Ce conştiinţă de sine! Ce om fericit! Dumneavoastră v-aţi dat vreodată seama, privindu-vă în oglindă, cît de ”percutant” sunteţi? De talent nu mai vorbesc! Şi sunt sigur că astea sunt numai două dintre calităţile pe care omul nostru le-ar putea etala public, ca să dea de pămînt, colegial, cu concurenţa! Aş avea, poate, numai o obiecţie de ordinul simetriei compoziţionale. Opusul lui ”talentat şi percutant” ar fi mai curînd ”netalentat şi banal, (inofensiv, bleg)”. Dar recunosc că ”urît şi prost” sună mai... percutant. Mai pe înţeles. Mai subtil moralmente. Şi oricum, dacă e caft, caft să fie! Fără fasoane intelectualiste!

O frumoasă încununare a săptămînii trecute vine din partea ”noului” fost ministru al Educaţiei. Domnia Sa a făcut o declaraţie abisală. Puţine minţi pot urmări fenta zglobie a gîndirii lui. Iat-o: ”Educaţia e gratuită conform Constituţiei. În fapt, cineva trebuie să asigure această gratuitate. Statul asigură o parte din gratuitate, părintele asigură altă parte din gratuitate, copilul nu plăteşte nimic.” Pînă acum, ni se părea că ştim ce înseamnă învăţămînt ”gratuit”: un tip de învăţămînt care nu implică, din partea beneficiarilor, nici un fel de taxe. Cu alte cuvinte, costurile procesului educativ sunt asumate de stat. Managerul actual al sistemului ne arată însă că gîndim rudimentar. În realitate, se numeşte învăţămînt gratuit acel învăţămînt pentru care ”copilul nu plăteşte nimic”. Ia să vedem: senvişurile copilului cine le plăteşte? Dar hăinuţele? Dar autobuzul? Statul? Nu. Părinţii. (Care însă şi-ar îmbrăca şi hrăni progeniturile şi dacă nu le-ar duce la şcoală). Statul plăteşte, la rîndul lui, salariile profesorilor, mobilierul din clase, încălzirea şi iluminatul şcolii. Adică ce vrea să spună, de fapt, domnul ministru? Păi că, cinstit vorbind, învăţămîntul nu e gratuit (”conform Constituţiei”). E o pomană livrată copiilor de stat, cu un mic adaos pus la dispoziţie de părinţi. ”Gratuitatea” costă. Magnanim, statul investeşte în educaţie, în cercetare, în sănătate, în infrastructură etc. Să ţinem bine minte asta şi să votăm mereu partidul-stat care se ruinează făcîndu-ne cadouri (spre deosebire de statul capitalist, în care copiii plătesc tot…). Într-un fel stăm bine (”copii nu plătesc nimic”), deşi stăm cam rău (statul, mamele şi taţii trebuie să plătească din greu instrucţia ”gratuită” a copiilor lor). Ca să nu mai spunem că banii de la buget tot de la bieţii părinţi vin...

Vestea bună e că învăţămîntul românesc actual e pe mîinile cuiva care înţelege perfect secretele guvernării, mersul instituţiilor din subordine şi tehnica de a comunica în bobote, cu jurnaliştii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite