Mihai Goţiu: De ce am intrat în politică. Cum am ajuns să candidez din partea USR pentru Senat

Publicat:
Ultima actualizare:

Coordonatorul editorial al platformei România Curată, Mihai Goţiu, a fost ales cu largă majoritate de către membrii Filialei Cluj a Uniunii Salvaţi România (USR) să candideze pentru funcţia de senator în Colegiul nr. 13, Cluj. Mihai Goţiu s-a autosuspendat din funcţia de coordonator al RC. Mai jos, puteţi citi primul său editorial de om politic, prin care-şi explică decizia de a candida.

Să fi fost pe la începutul lui martie 2014, când am ajuns la Berlin – tocmai dăduse colţul ierbii şi primul sfârşit de săptămână cu soare i-a făcut pe localnici să ia cu asalt Mauerpark, spaţiu nu cu mulţi ani în urmă dominat de zidurile de beton ale Războiului Rece, şiruri de sârmă ghimpată şi patrule cu câini şi automate la vedere peste mantalele brun-cenuşii, lungi până la pământ; acum un fel de Oser, de tocmit vechituri, cu currywurst-ii autohtoni în rolul micilor, cu roboţi hidraulici construiţi din vechituri pe post de artişti stradali şi cu un amfiteatru special amenajat pentru sâmbetele de karaoke devenite celebre în toată Capitala Germaniei. Mauerpark e, în felul lui, un simbol al schimbării şi un model despre cum cu ajutorul culturii (pop culture, în cazul de faţă) un spaţiu interzis, un spaţiu al morţii pentru cei care pătrundeau neautorizat între cele două ziduri, un spaţiu al războiului şi al dezbinării se poate transforma într-un spaţiu deschis, de întâlnire, de melanj de naţiuni şi rase cum arareori ai ocazia să întâlneşti. Era exact ce căutam, în documentarea proiectului pentru care primisem Bursa de excelenţă în jurnalism ”Milena Jesenska”, la Institut for Humane Sciences, din Viena şi al cărei titlu (şi temă) era ”Transformers MMXX. The Power of Culture in Social Change”.

Nu neapărat despre proiectul ăsta e vorba însă acum, cât despre schimbare şi schimbări. Mai exact despre acele mici evenimente, aparent întâmplătoare, care, la un moment dat, îţi dau viaţa peste cap, se joacă cu destinul tău şi nu doar cu al tău. Prietenii apropiaţi ştiu exemplul ceva mai frivol, despre cum câţiva ani buni din viaţa mea au fost influenţaţi de faptul că Leonard Doroftei a băut un pahar de apă în plus înaintea unui meci pentru titlul mondial la box. Din cauza acelui pahar de apă n-a mai reuşit să se încadreze în categorie şi a pierdut titlul; un prieten scriitor de la Chişinău, Dumitru Crudu, a scris o piesă pornind de la povestea asta, montată la Cluj, de Teatrul Imposibil, într-o curte din Piaţa Unirii, devenită între timp terasă. La berea şi pita cu unsoare şi ceapă de după, cu autorul, actorii, regizorul şi alţi prieteni, din Music Pub-ul boemei, studenţimii şi intelectualităţii clujene din acei ani, a nimerit la masa şi în viaţa mea cea care avea să-mi fie (o vreme) logodnică. Poate spune cineva că totul ar fi arătat la fel dacă Leonard Doroftei n-ar fi băut acel pahar de apă în plus? Până la urmă, şi ideea de a ajunge la Roşia Montană, să scriu despre mormintele în mişcare ale satului, mi-a venit într-o dimineaţă mahmură de primăvară, prin 2002, pe linia de cale ferată dintre Vişeul de Sus şi Vişeul de Jos, în căutarea unui chioşc cu ţigări deschis la ora aia. Dar, pe lângă idee, pentru prima călătorie la Roşia Montană a mai fost nevoie şi de o ştire, în care se anunţa furtul unei cantităţi importante de dinamită din depozitele fostei companii de stat (altfel, şi în gimnaziu îmi propusesem să ajung să caut comori şi vâlve prin galeriile minelor de aur din Apuseni, dar drumul ăsta nu s-a arătat vreme de mai bine de douăzeci de ani). Au trecut mai mulţi ani de la prima vizită la Roşia Montană până am aflat cine a furat dinamita şi s-a dovedit că era aşa cum bănuiam: ar fi urmat să fie folosită de holoangăni – legendarii căutători de aur ai zonei. Între timp însă, ceea ce iniţial ar fi trebuit să fie un roman cu intrigă politico-poliţistă, s-a transformat în zeci şi sute de articole de investigaţie şi într-o carte non-fiction, numa bune pentru scos oamenii în stradă.

Ce încerc să vă spun e că viaţa nu e liniară. Poate că sunt unii care pot să ţină direcţia, deşi, dacă ar face o pauză de analiză, poate şi-ar da şi ei seama de câte ori, evenimente aparent neînsemnate s-au suprapus peste acumulările asumate programatic, producând schimbări mai mari sau mai mici. De aceea zic că ar fi incorect să spun că ştiu exact ce a produs declicul, care a fost momentul şi care au fost motivele esenţiale pentru care am cârmit-o către politică. În urmă cu doi ani şi jumătate (în acel martie 2014 pe care îl aminteam), când m-am întâlnit şi am făcut cunoştinţă cu Alina Mungiu-Pippidi la Berlin, n-aveam nici cea mai mică intenţie să fac asta, chit că asta încerca Alina să mă convingă să fac. Trăisem la intensitate maximă Toamna Românească şi tocmai făceam cunoştinţă cu grupurile din diaspora, din Viena, Praga, Munchen, Berlin (mai apoi Paris, Bruxelles, Londra, Barcelona, Madrid etc.). Era o descătuşare de energie civică pe care o anticipasem încă din 2007 (când m-am riscat să afirm că opoziţia faţă de proiectul distrugerii Roşiei Montane va genera cea mai mare mişcare civică de după 1990) şi simţeam că încă nu ajunsese la apogeu (în primăvara, vara şi chiar începutul toamnei lui 2014, am atras de mai multe ori atenţia ”priviţi spre diaspora”, dar unii au preferat să o ignore şi n-am de ce să-i compătimesc pentru ce li s-a întâmplat). I-am spus atunci că nu politica mă interesează, ci modul în care aceste energii civice pot fi aduse împreună, să colaboreze într-un proiect mai mare. Am mai adăugat că societatea civilă românească (adică acei oameni care se implică în mod real în proiecte şi acţiuni menite să schimbe în bine comunităţile din care fac parte) este mult mai mare decât le place unora să recunoască şi să accepte, asta pentru că activitatea ei nu este reflectată în mass-media fie din motive dubioase (cum s-a întâmplat în cazul blocadei pe subiectul Roşia Montană), fie, pur şi simplu, din inapetenţă (faptul că responsabilii editorial considerau că astfel de subiecte n-ar aduce audienţă, tiraj etc.). Într-un proiect dedicat societăţii civile, creşterii vizibilităţii ei coagulării ei, m-aş implica, am spus. Nu au trecut două sau trei săptămâni, încă nu-mi încheiasem rezidenţa la Viena, şi AMP m-a căutat să-mi spună că SAR taman a câştigat un proiect ale cărui obiective şi scopuri se suprapuneau, în mare, cu ceea ce spusesem eu că mă interesează. Mănânci, calule, ovăz?

După încă un scurt periplu la Paris, pe care apucasem deja să-l programez, am preluat coordonarea editorială a României Curate. A fost nevoie doar de câteva luni pentru a se confirma faptul că nu m-am înşelat: societatea civilă autohtonă era (şi este) mult mai numeroasă şi activă decât le convenea (şi le convine) unora să accepte şi să recunoască. Am reflectat pe RC nu doar marile teme (de la Roşia Montană, fracking, furtul şi hăicuirea pădurilor) şi nu doar activitatea ONG-urilor cu notorietate, ci am vorbit şi despre determinarea ieşenilor care iubesc teii, despre micile grupuri de cartier din Capitală, despre arădenii care l-au înfruntat pe Falcă pentru salvarea parcului Eminescu, despre bănăţenii care vor să-şi păstreze ultimele străzi pietruite ori să câştige dreptul de a trece cu bicicleta prin centrul oraşului, despre numeroasele lupte ale lui Erwin la Codlea, despre Râul Alb şi micro-hidrocentralele care ne seacă râurile de munte, despre miile de craioveni care au semnat petiţia anti-centrala de la Kozlodui, despre mobilizarea observatorilor la alegeri, despre mizeriile, dar şi despre oamenii care luptă pentru Certej, despre elevii şi studenţii care se bat pentru drepturile lor nu doar în marile centre universitare, ci şi pe la Bacău, Constanţa, Oradea etc., despre filmările pline de risc ale lui Gabriel Păun de la Agent Green, despre clujenii implicaţi în salvarea Someşului, în transformarea spaţiului ”La Terenuri” din Mănăştur, în centru comunitar, despre solidarităţile cu cei de la Pata Rât, despre ”Jos gardul din Piaţa Unirii”, despre micile şi marile mobilizări de stradă împotriva corupţiei şi corupţilor, a legilor Big-Brother, a plagiatorilor sau pentru păduri, pentru a nu mai vorbi de dreptul celor din diaspora de a vota, şi, cu siguranţă, am uitat şi nu am cum să enumăr acum şi aici toate temele, toate grupurile, toate acţiunile despre care am apucat să scriem. În câteva luni, audienţa a crescut cu 6-700%, cu vârfuri impresionante în momentele critice de mobilizare civică – în preziua turului al II-lea al alegerilor prezidenţiale, după marile proteste de solidaritate cu diaspora, România Curată, site-ul celei mai active părţi a societăţii civile autohtone a ajuns să concureze cu audienţa marilor site-uri generaliste, cu peste 150.000 de cititori unici/zi, record pe care, probabil l-am fi bătut în ziua alegerilor dacă numărul cititorilor nu ar fi fost într-atât de mare încât să ducă la blocarea site-lui!

Cu o medie de aproximativ 200.000 de cititori unici/lună în perioada proiectului şi maxim de peste 600.000 unici/lună, RC a devenit cel mai urmărit site autohton din categoria celor destinate cititorilor cu educaţie peste medie şi, ţinând cont de conţinutul şi tematica articolelor publicate, e vorba nu doar cititori cu educaţie peste medie, ci de cititori activi, implicaţi civic, adică exact acea categorie care determină schimbări într-o societate. Şi adevărul e că nu audienţa în sine şi locul în topurile de audienţă ale site-urilor online ne bucură (nu vindem publicitate pentru a monetiza audienţa), ci faptul că putem dovedi, cu cifre şi statistici, că în România există o masă critică de schimbare. Doar că existenţa unei mase critice de schimbare, nu înseamnă şi schimbare.

image

***

A venit vara acestui an. După alegerile locale a apărut o speranţă: posibilitatea spargerii monopolului partidelor clasice, cu un partid ale cărui baze sunt în societatea civilă. Nu e niciun secret că speranţele s-au îndreptat către USR, partidul care în varianta iniţială (USB) a depăşit toate previziunile în Bucureşti. Astfel, când Clotilde Armand şi Stelian Ene au descins la Cluj pentru o primă întâlnire cu simpatizanţi şi posibili viitori membri ai unei filiale locale, nu am avut cum să lipsesc, chiar dacă interesul a fost mai degrabă jurnalistic – nu în orice zi ai ocazia să asişti la ”durerile facerii” unui partid nou, şi nu a oricărui fel de partid, ci al unuia pornit de la nivelul ierbii. Nu a fost nicio mirare să-i cunosc (măcar din vedere) pe o mare parte a celor care au venit la prima întâlnire (şi următoarele), pentru că îi văzusem la protestele cu Roşia Montană, cu votul diasporei, pentru salvarea pădurilor şi, multe altele, printre care şi cele mai recente, legate de sănătate, corupţie, plagiate. Şi nici nu e de mirare că am acceptat să moderez următoarele două-trei întâlniri, până când au început oamenii să se cunoască. Fără să ştiu, începeam să mă ”contaminez”. Pentru că energia şi entuziasmul – cel puţin a membrilor filialei de la Cluj – au fost (şi sunt) molipsitoare. Dar asta nu era încă suficient pentru a răspunde pozitiv invitaţiei celor de la USR să trec Rubiconul şi candidez la parlamentarele din această toamă. Am plecat la Chişinău, în alte proiecte civice, şi am apucat să onorez o veche invitaţie (de prin 2008/2009) făcută unui prieten – că o să-i testez la faţa locului vinul din via părintească de la Antoneşti, undeva nu departe de Nistru şi Odessa. M-am întors încărcat cu vinuri, cu mere, cu kvas şi multe poveşti. Inclusiv cu o carte şi un film pe care vi le recomand cu plăcere, dacă doriţi să vă faceţi o primă idee despre Moldova şi Chişinău – ”Tenis cu moldovenii”, de Tony Hawks (filmul îl găsiţi la liber şi pe Youtube). Combinaţia de umor englezesc cu nihilism românesc (varianta moldovenească) e absolut teribilă.

Eram încă în starea de linişte specifică zilelelor în care te detaşezi de problemele şi provocările realităţii cotidiene. Pluteam aşadar, când, într-o zi de miercuri, m-a sunat mama să mă întrebe unde poate semna, în Deva, pentru USR. A fost o trezire bruscă, pentru că deşi urmăreşte emisiunile politice ale posturilor de ştiri, nu era genul care să mă fi aşteptat să empatizeze aşa de repede cu USR. Apoi am ajuns la o altă şedinţă a Filialei Cluj a USR, în care începuseră discuţiile despre posibili candidaţi. În acelaşi timp, era în plină desfăşurare şi campania de strângere de semnături – cea în care clujenii au strâns peste 26.000, adică de peste trei ori targetul repartizat. A fost ziua în care am înţeles că povestea asta cu partidul nu e o joacă. De se întâmplă ca USR să o dea în bară, nu e doar problema celor care s-au implicat în construcţia partidului, ci a tuturor celor care şi-au pus şi îşi vor pune speranţa în el. E o chestiune de responsabilitate. De responsabilitate faţă de toate cauzele pentru care am luptat în ultimii ani şi de responsabilitate faţă de toţi oamenii care cred în ele şi au ieşit în stradă pentru asta. Membrii USR nu se reprezintă doar pe sine, ci toate energiile care fac ca speranţa schimbării să fie posibilă.

Este doar părerea mea că USR e un partid care reprezintă (şi) strada ultimilor ani? Este doar o percepţie publică ori asta e realitatea? Timp de mai bine de o săptămână am încercat să află răspuns la întrebările astea discutând cu prieteni, activişti, ong-işti. N-am ajuns la o concluzie, la un răspuns ferm. Mi-a mai rămas o singură posibilitate de a afla. Am răspuns invitaţiei de a candida în Filiala Cluj pentru funcţia de senator. Am făcut-o cu un program bazat pe documentele programatice ale societăţii civile din ultimii ani: Carta Albă a Bunei Guvernări (după protestele din 2012), Proclamaţia de la Câmpeni (2013) şi Declaraţia de la Cluj. Fiecare punct din mini-programul personal intitulat ”Jos zidul!” răspunde unui slogan strigat în stradă: ”Nu corporaţia face legislaţia!”, ”Uniţi, salvăm Roşia Montană!”, ”Cultură, nu cianură!”, ”Nu vrem să fim o naţie de sclavi”, ”SRI, lasă-ne bani de educaţie!”, ”Solidaritate!”, ”Presă fără lesă!” etc. (sper că v-am stârnit curiozitatea să aflaţi zilele şi luna următoare ce vreau cu astea – că va fi o campanie lungă, nu spun şi io totul din prima zi). Colegii din filială mi-au acordat un vot de largă încredere. Aşadar, cel puţin la Cluj, răspunsul majoritar a fost destul de clar. În condiţiile astea nu îmi rămâne decât să mulţumesc pentru încrederea primită şi să-mi asum responsabilitatea de a merge mai departe.

De asemenea, vreau să le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de RC şi de cauzele promovate de RC în ultimii ani, de la colegi la voluntari şi cititori, fără de care niciuna dintre victoriile obţinute până acum n-ar fi fost posibilă. Nu îmi iau însă ”la revedere”, pentru că, sper, rămânem împreună. Singurul lucru care se schimbă e postura, nu şi cauzele pentru care am ales să lupt şi să mă implic. Iar despre acestea v-am spus încă prea puţine astăzi, când mi-am propus să vă spun mai mult DE CE (nu şi PENTRU CE) am luat decizia de a intra în politică. Aşadar, pe curând!

***

Nu e deloc întâmplător că printre membrii USR Cluj se numără şi autori ai ”Declaraţiei de la Cluj” (vezi aici), asumată de majoritatea manifestanţilor, în Piaţa Unirii, în seara zilei de 14 noiembrie 2014.

Puteţi comenta acest text pe România Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite