Mircea Maliţa - cum l-am cunoscut

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În anul 1971, prin efortul lui Al. Căprariu - poet, jurnalist, dar şi excelent jucător de şah -, la Cluj-Napoca a fost înfiinţată „Editura Dacia“. Nu se putea un nume de editură mai potrivit, într-o parte a României în care, în alte vremuri, se înfiinţase şi „Şcoala Ardeleană“.

Nu mai trebuia decât ca la vechea numire a oraşului Cluj, să se mai adauge şi determinativul Napoca, astfel încât să vedem cu toţii mai bine - noi, ca şi alţii - „pe ce lume trăim“. Trăiam însă atunci într-un regim de dictatură, în care oricare decizie era luată de sus în jos, nu de jos în sus, sau cumva pe diagonală, dar, nicidecum pe orizontală. Înfiinţând „Editura Dacia“, Al. Căprariu a fost extrem de atent şi de exigent în selecţia colaboratorilor, în primul rând a redactorilor de carte. Am avut norocul să fiu selectat de Al. Căprariu, după o discuţie cam de 15 minute. Absolvisem deja „Facultatea de Filologie“ (1964) şi eram student în anul V la „Facultatea de istorie şi filosofie“. Am fost angajat ca Redactor la secţia de carte Filosofie. Politica managerială a lui Al. Căprariu, pe mine m-a uimit şi ne-a uimit pe toţi. Lăsa în seama şi în răspunderea exclusivă a redactorilor, toate operaţiile, de la selecţia manuscriselor (aprobat-respins) până la clasicul „bun de tipar“ (BT). Rar îşi îngăduia câte o sugestie, doar orientativă, nu executorie. Într-o zi, Al. Căprariu intră în camera în care lucram, îmi întinde un dosar cu un manuscris, şi îmi spune doar atât: „Vezi că autorul este un tip tare, de valoare“. După plecarea Şefului, deschid dosarul şi citesc: Mircea Maliţa - „Aurul cenuşiu“.

Numele Mircea Maliţa îmi era cunoscut, dar de la distanţă, în spaţiu şi timp. În intervalul 1964-1968 am fost Profesor de „Limba şi literatura română“ în Sighişoara, mai întâi la „Şcoala generală nr. 5“, apoi la „Liceul nr.1“. Învăţământul se desfăşura normal, elevii primind note de la 1 la 10, distribuindu-se în cele 3 categorii: absolvenţi, corigenţi şi repetenţi. La un moment dat, vine o dispoziţie de „foarte sus“, către „foarte în jos“, după care nu trebuie să mai avem în şcoală corigenţi şi repetenţi. Treptat, din vorbă în vorbă, s-a aflat misterul acestei decizii ciudate. Am aflat că între Ministrul Învăţământului de atunci, adică Mircea Maliţa, şi Nicolae Ceauşescu a existat o dispută, într-o şedinţă de analiză a Învăţământului din România. Numărul de corigenţi şi de repetenţi era destul de mare. Referindu-se la aceştia, Mircea Maliţa a folosit epitetul „rebuturi“, care l-a scandalizat profund pe Dictator. El considera că nu elevii corigenţi sau repetenţi sunt vinovaţi, ci profesorii, care nu depun efortul necesar pentru a-i instrui pe toţi elevii. Directiva era ca să nu se mai dea note sub 5, iar profesorii să recurgă la ore suplimentare, pentru a-i promova pe toţi elevii. Ajungeam astfel o ţară model, fără corigenţi şi repetenţi. După câtva timp, Mircea Maliţa a fost schimbat, primind, totuşi, alte însărcinări, dată fiind valoarea lui certă, pe care nimeni nu o putea contesta, nici chiar Dictatorul.

Aşadar, am deschis dosarul cu manuscrisul „Aurul cenuşiu“ de Mircea Maliţa. Îmi amintesc că l-am citit continuu, exceptând timpul de masă şi cel de somn, de la prima până la ultima pagină. Pentru mine, absolvent de Filologie, era ceva cu totul nou. Mai întâi, titlul „Aurul cenuşiu“. N-am ştiut la ce se referă, înainte de a parcurge primele pagini. Pentru mine, ca ardelean, cuvântul „aur“ mă trimitea la ceva ce cunoşteam încă din copilărie, adică: „Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă“. După 1989, situaţia istorică nu s-a schimbat, motiv pentru care eu am mai adăugat încă un vers: „Munţii noştri aur poartă / Noi avem aceeaşi soartă/ Şi cerşim din poartă-n poartă“. Diferenţa ar fi că de data aceasta, nu alţii ne fură ţara, ci noi ne vindem ţara pe mai nimic. Sensul pe care merge Mircea Maliţa cu „aurul“ este cu totul altul. Este vorba de „aurul cenuşiu“, adică de ceea ce fiziologii numesc „materie cenuşie“, adică de creier, de gândire, de cunoaştere. Încât, reluând expresia unui alt recent comemorat, adică Marx, am putea zice că „Aurul cenuşiu este cel mai de preţ capital“. Cât priveşte textul, ca „scriitură“, surpriza şi uimirea mea au fost depline. Este folosit fondul principal de cuvine, fără arhaisme desuete sau barbarisme fals-inovative, şi unele şi altele fiind ostentative, de „ochii lumii“.

Relaţia dintre expresie şi sens este una optimă, adică maximum de sens (inclusiv informaţie) în minimum de cuvinte. Aici intră în joc şi matematicianul, omul de ştiinţă, care nu risipeşte inutil şi ostentativ cuvintele, adică expresia verbală. Un matematician are simţul exact al proprietăţii termenilor, mai ales a diferenţelor fine dintre sinonime. Apoi, la nivel tematic, toate temele şi problemele însoţitoare aparţin timpurilor noastre, ele ţin mai ales de civilizaţia contemporană. Chiar atunci când autorul recurge la referinţe istorice, el le aduce la zi şi le urcă pe „creasta valului“ contemporan, alcătuit din tripleta: temă-problemă-soluţie. În esenţă, este vorba de cea mai mare profunzime a gândirii, distilată în expresia cea mai simplă şi cea mai transparentă, cu putinţă. La oricare „Facultate de Jurnalism“, când se ajunge la teoria eseului, acest gen teoretico-literar poate fi ilustrat benefic prin eseurile din „Aurul cenuşiu“, al lui Mircea Maliţa.

Al. Căprariu a recurs la o strategie benefică pentru „Editura Dacia“. Ne trimitea pe noi, redactorii, în diverse zone şi oraşe ale ţării, să stăm de vorbă cu achizitorii de carte (librarii) pentru a spori cererea, din partea lor. Cu această ocazie, ne puteam întâlni şi cu autorii, ale căror cărţi erau în lucru la noi. Pe această cale, am ajuns la Bucureşti şi m-am întâlnit cu Mircea Maliţa. Întâlnirea a fost una de neuitat, cel puţin pentru mine. I-am spus că manuscrisul „Aurul cenuşiu“ nu ridică nici o problemă ideologică, exceptând regimul virgulelor. I-am spus că de la Profesorul meu de Lingvistică, Dumitru Draşoveanu, am aflat ceva nou despre virgule. Profesorul afirmă că Gramatica limbii române ne spune doar unde nu se pune virgula (între subiect şi predicat, adjectiv şi substantiv, etc), dar că, exceptând aceste situaţii restrictive, virgula se poate pune oriunde, în funcţie de ritmul gândirii şi al frazării din text. Îmi amintesc şi acum că a surâs încântat de idee şi mi-a dat dezlegarea ca să pun virgulele acolo unde simt eu că sunt necesare. Astfel a apărut volumul 1 din „Aurul cenuşiu“, volumele 2 şi 3 apărând după plecarea mea de la „Editura Dacia“.

În anul 1994 am fost numit Preşedinte-Director General (P-DG) al „Societăţii Române de Radiodifuziune“ (SRR). Într-un context cultural oarecare m-am întâlnit întâmplător cu Mircea Maliţa. Am rămas uimit, dar şi încântat, că m-a recunoscut de la prima privire. M-a recunoscut şi şi-a adus aminte de „povestea“ cu virgulele, râzând amândoi la amintirea acelei teme-problemă. I-am propus să susţină o Rubrică specială la Radiodifuziunea română, pe care o conduceam. Mi-a mulţumit, cerându-şi scuze că nu poate onora acea Rubrică, date fiind vârsta şi alte preocupări pe care le are. Din păcate, nu ne-am mai întâlnit de atunci, şi acum aflu că a plecat definitiv dintre noi. Amintirea dânsului îmi va rămâne în memorie şi în fiinţă până la capătul vieţii mele.

Va trebui să apară un Biograf, care să ne oferă o imagine completă a Omului şi a Operei lui Mircea Maliţa. Multitudinea de planuri pe care a activat, temeinicia pregătirii profesionale, caracterul moral vertical, aderenţa totală la valorile ţării sale, ca şi la cele universale, sunt liniile de contur ale unei Personalităţi de excepţie. Dacă nu l-am cunoscut destul de bine, cât timp a fost printre noi şi cu noi, poate îl vom cunoaşte cu adevărat acum, după ce a plecat dintre noi. Publicarea întregii Opere este un act etic şi necesar, mai ales în vremurile tulburi prin care trecem acum.

P.S. S-ar putea să fie un deficit de informaţie din partea mea. Dar, după întâlnirea noastră ultimă, am avut impresia că Mircea Maliţa a intrat într-o solitudine deplină. Nu-mi amintesc ca dânsul să fi fost solicitat, în calitate de Consilier, în vreuna dintre „structurile de conducere şi decizie“ ale României de azi. Şi dacă cineva merita acest statut, atunci Mircea Maliţa îl merita cu adevărat. Dânsul, ca şi alţii de acelaşi rang, fiind ignoraţi, am ajuns să trăim într-o lume de conducători neisprăviţi şi netrebnici, foste „rebuturi“ (adică mediocrii, corigenţi şi repetenţi), cum sunt cei mai mulţi (majoritatea) dintre cei care formează azi „binomul“ PSD-ALDE.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite