O absenţă cu tâlc neclar

Aşa cum arătam şi cu altă ocazie, puterea reală nu stă doar în controlul mecanismelor statului, ci şi în preţuirea reală de care te bucuri în societate.

Nu putem încheia ”cronica” acestui an fără a consemna stângăcia neverosimilă cu care preşedintele Klaus Iohannis şi-a exercitat, pentru prima dată de la alegerea sa, cea mai importantă prerogativă: desemnarea unui prim-ministru. Absenţa sa, care părea la început o retragere calculată din febrilitatea nevrotică a vieţii politice şi mediatice, a devenit, în mod cert, o neadecvare. Cu siguranţă că preşedintele nu trebuie să intervină, seară de seară, în emisiunile politice de la televiziune şi nici nu e necesar să fie ubicuu şi atotştiutor, dar trebuie să fie acolo unde prezenţa sa este indispensabilă. Preşedintele era obligat, prin chiar misiunea sa constituţională, să iniţieze consultări cu partidele politice, să fie o prezenţă activă în desemnarea unui prim-ministru şi, de bună seamă, se cuvenea să anunţe personal deciziile sale şi să le explice raţiunea.

Or, aşa cum am văzut, nu a existat nicio consultare, căci preşedintele prins în mecanica unei logici virtuoase ”anticorupţie” şi-a tăiat singur punţile de dialog cu liderii politici care au câştigat alegerile. Subtextul acţiunii sale a fost, pesemne, acela că nu discută cu un politician condamnat, dar preşedintele ar fi trebuit să nu ignore motivele reale ale acelei condamnări şi caracterul ei cel puţin ambiguu, care amestecă justiţia cu politica, după cum ar fi trebuit să fie foarte atent la propriile sale conivenţe cu acte cel putin reprobabile, dacă e să ne referim doar la susţinerea unei şefe DNA al cărei plagiat a fost dovedit, chiar dacă negat de instituţiile statului. Preşedintele a făcut imensa greşeală de a se baricada pe o poziţie de virtute statuară pe care, din păcate, nu o poate susţine.

Iar de aici, probabil, s-a tras tăcerea sa şi incapacitatea de a suţine un dialog viu cu liderii politici şi, în cele din urmă, cu societatea, dar tot de aici s-a tras şi lipsa de respect pe care au manifestat-o, seară de seară la televiziune, politicienii PSD. Aşa cum arătam cu altă ocazie, puterea reală nu stă doar în controlul mecanismelor statului, ci şi în preţuirea reală de care te bucuri în societate.

Preşedintele nu a explicat decât indirect şi pe ocolite de ce a refuzat învestirea primei persoane propuse, a omis apoi să iniţieze o nouă rundă de consultări, l-a invitat, ce-i drept pe cel de-al doilea propus, cu care a avut o discuţie de abia o jumătate de oră, dar a refuzat apoi orice altă apariţie publică. Ştirea desemnării unui premier cu rolul de a forma guvernul a fost dată prin comunicat de presă, ca şi cum funcţia prezidenţială ar fi intrat în regim automat. Încă o dată un preşedinte plin de păcate ca Traian Băsescu are dreptate atunci când îi spune preşedintelui în exerciţiu: ”Vă va fi greu să cereţi relaţii instituţionale corecte, atât timp cât dumneavoastră nu le generaţi prin propriul comportament.” Or, fostul preşedinte ar merita să fie ascultat cu mai multă atenţie, căci este păţit.

Judecând în termeni strict politici, am asistat în ultimele zile la o manieră, ciudată ce-i drept, dar destul de grăitoare, prin care preşedintele Klaus Iohannis s-a dezis de guvernul PSD, deşi s-a împăcat (în cele din urmă!) cu instalarea sa. E de înţeles. Ca preşedinte şi ca viitor candidat la un nou mandat nu are nicio şansă dacă se lasă asimilat de adversarii politici. Liviu Dragnea a înţeles şi el acest lucru şi l-a acceptat ca ţinând de logica intimă a politicului, atunci când a spus că preşedintele caută ”să se reinventeze”, profilându-se ca lider al Opoziţiei.

Întrebarea este dacă poţi exercita funcţia de lider prin absenţă şi comunicate laconice. Să ni se îngăduie o comparaţie. Un serial recent de televiziune semnat de Paolo Sorrentino (autorul acelei splendide ”La Grande Bellezza”) trasează tabloul unei papalităţi cu totul insolite, inaugurate odată cu alegerea unui papă tânăr de origine americană. Contrar a ceea ce ne-am fi aşteptat, noul papă nu este un reformator modernist, ci, dimpotrivă, un tradiţionalist ”reacţionar”. Dar cel mai şocant este modul său de a se ascunde la propriu, refuzând nu doar orice apariţie publică, dar şi publicarea oricărei fotografii. Tânărul papă (The Young Pope) caută să resusciteze credinţa cultivând misterul şi distribuind comunicate severe. Acolo însă, în film, ascunderea şi revelarea (epifania) sau economia misterului ţin de logica însăşi a religiei, or în politică numai ”prezenţa” contează, absenţa fiind asociată mereu cu o negativitate. Absenţa e legată de secret şi de acţiune răuvoitoare sau pur şi simplu de neputinţă. Absenţa e în cele din urmă vacanţa funcţiei. Prin urmare, preşedintele României, dintr-un motiv sau altul, sugerează nu puterea care se refuză privirii ca să-şi conserve eficacitatea, ci pur şi simplu neputinţa.

Dar să nu încălcăm prea mult convenienţele de sfârşit de an şi, în ciuda acestor comentarii mai curând pesimiste, să urăm tuturor actorilor politici înţelepciune şi echilibru.

Un comentariu de Horaţiu Pepine - Deutsche Welle