O amintire cu Marian Munteanu. Tabloul oval
0
Singurele lucruri care mă leagă de Marian Munteanu sunt amintirea unui interviu pe care i l-am luat pe la începutul anului 1991 şi o bătaie pe care, tot cam pe-atunci, era s-o încasez într-o noapte, în gara Mărăşeşti: din cauza unei oarecare asemănări fizice, nişte beţivi au crezut că-l au în faţă pe însuşi liderul de la televizor şi ţineau morţiş să-i dea la cap şi la coaste cu câteva dintre convingerile lor.
Am ajuns în Bucureşti după ce se înnoptase şi, la Universitate, am hălăduit pe nişte culoare sinistre până am ajuns la sediul Ligii Studenţilor, unde ne aştepta Marian Munteanu. Abia se întremase după chinurile pătimite la mineriada din vara precedentă. S-a aşezat la birou. Vorbea cursiv, coerent, convingător, om cu toate cuvintele la el, dar ceva nedefinit mă făcea să nu disting foarte clar dacă ceea ce spune sunt convingeri sau lozinci. Poate pentru că eram eu un biet începător de la un ziar local.
În timp ce reportofonul înregistra, i-am cerut permisiunea să-i fac câteva fotografii. „Sigur”, a răspuns imediat. Apoi, după primele cadre, a început să pară un pic neliniştit. „Ştii ce te rog, când faci pozele, încearcă să nu se vadă asta” - şi a arătat cu degetul mare, peste umăr, spre peretele din spatele lui. Acolo, agăţat într-un cui, era un tablou oval cu Regele Mihai.
Remarcasem tabloul de la bun început şi ţin bine minte că m-a surprins un pic, pentru că la acel moment Marian Munteanu încă nu apucase să-şi proclame public convingerile monarhiste. M-a surprins în mod plăcut, vreau să spun. Aşa că am rămas intrigat când m-a rugat să evit cadrele în care apare şi tabloul. L-am iscodit şi mi-a dat un răspuns oarecare, de genul „nu vreau să se interpreteze la tine, la Bacău, deocamdată e mai bine aşa”. La ora aceea, Bacăul trăznea a fesenism şi a Ion Iliescu.
Ajuns acasă, am developat filmul şi, ca un făcut, cele mai bune cadre erau cele în care apărea şi tabloul. Cum pe vremea aceea nu exista Photoshop, ca să trimit poza la tipar, a trebuit să decupez din altă fotografie un oval negru, pe care l-am lipit peste tablou. Cred că mai am şi acum poza trucată într-un fund de sertar.
Am ales să respect cererea lui Marian Munteanu. În mare măsură, am pus-o pe seama spaimei pe care încă o avea din cauza traumei pe care o suferise şi mi-am închipuit că nu vrea să intre într-un nou bucluc pe motiv de simpatii monarhiste. 1991 era un an încă periculos, în câteva luni avea să vină o nouă mineriadă. Dar trebuie să recunosc că, într-o măsură mult mai mică atunci, m-am gândit că am în faţă un om cu certe calităţi de a mirosi oportunităţile şi pericolele, care îşi calculează minuţios următorii paşi, atent la detalii şi la consecinţele pe care acestea le pot avea asupra carierei sale. Un politician.
În anii care au urmat, prima ipoteză avea să-şi piardă din forţă în beneficiul celei de-a doua, mai cu seamă atunci când Marian Munteanu s-a încuscrit politic, într-un proiect care a murit înainte de a se naşte, cu Virgil Măgureanu – omul care a părut periculos doar cât timp a tăcut, dar nu şi după ce a început să vorbească. Acum, când îl văd candidat al liberalilor pentru Primăria Capitalei, stau şi mă întreb aşa, într-o doară, cine e de fapt Marian Munteanu şi dacă mai are, pe peretele din spatele lui, vreun tablou pe care nu-l vrea în cadru.
Şi ca să vezi cum le brodeşte viaţa, la interviul din 1991 a asistat, ca învăţăcel într-ale gazetăriei, chiar contracandidata de acum a lui Marian Munteanu la Primăria Capitalei, cea care se numea atunci doar Gabriela Vrânceanu.
Cât priveşte bătaia din gara Mărăşeşti, am scăpat prezentând buletinul.
Se încarcă comentariile...
