O Europă în care putem crede

Marele capital al Estului ar putea fi astăzi tocmai ”înapoierea” sa, adică întârzierea sa în ambianţa unei culturi tradiţionale care va fi fost cândva patrimoniul comun al întregii Europe.

Partidele româneşti nu au niciun un proiect explicit privitor la Uniunea Europeană. S-ar spune că cele vechi care au participat la negocierile de aderare şi la semnarea Tratatului consideră că lucrurile se înţeleg de la sine, dar nu e deloc aşa, câtă vreme UE este pe mai departe un şantier neterminat. Partidele noi, în schimb, nu au nici alibiul proiectului tacit, ele fiind obligate să spună ceva fără echivoc, cu atât mai mult cu cât anul viitor vor avea loc noi alegeri pentru Parlamentul european. Or, USR sau MRÎ nu par a avea nici ele vreo apetenţă pentru această dezbatere, în ciuda faptului că în rândurile lor activează oameni care au lucrat chiar în inima Uniunii Europene. Iată de pildă la ce se rezumă ”proiectul european” al MRÎ, partid condus de un fost comisar european: ”Am pus pe masa politicienilor temele care erau şi sunt în continuare esenţiale pentru însănătoşirea României ca societate, pentru dezvoltarea ei ca ţară membră a Uniunii Europene şi a NATO.” Este unica trimitere din tot Manifestul, singurul document programatic emis până în prezent.

Viaţa politică românească ar trebui să iasă din starea aceasta de indistincţie, căci altfel alegerile europene vor continua să fie nerelevante. Să nu ne iluzionăm: listele partidelor la europene au fost în mare măsură o impostură şi nu e vorba aici de calitatea persoanelor, ci de reala lor orientare politică. Dar impostura aceasta este în primul rând rezultatul unei confuzii generale care se trage din sărăcia dezbaterilor pe teme europene. În ultima vreme, cel puţin, marea preocupare europeană din România s-a redus la unanimitatea, încărcată de confuzii, cu care toată lumea a respins proiectul ”Europei cu două viteze” .

Un alt aspect este reducţionismul discuţiei. Lucrurile cele mai consistente au fost spuse de economiştii care au evaluat oportunitatea adoptării monedei comune, dar analiza economică nu dă seama de lucrurile imponderabile. Aceste zile, plasate între Paştele catolic şi cel ortodox, reprezintă poate cea mai bună ocazie de a relua tema creştinismului ca element definitoriu al istoriei europene. Europa, înainte de unificarea bancară şi de aspectele tehnice ale funcţionării monedei comune, are de ales între conservarea identităţii sale creştine, între redescoperirea (reînvăţarea) propriei tradiţii spirituale şi continuarea negării de sine practicate de multe decenii.

Discuţia ne preocupă cu atât mai mult cu cât, la acest capitol, Estul îşi poate aduce o contribuţie de mare preţ animând dezbatarea şi încurajându-i inclusiv pe conservatorii din spaţiul occidental să opună rezistenţă. Marele capital al Estului ar putea fi astăzi tocmai ”înapoierea” sa, adică întârzierea sa în ambianţa unei culturi tradiţionale care va fi fost cândva patrimoniul comun al întregii Europe. Căci dacă în plan intelectual iniţiativele marcante aparţin tot Occidentului, Estul ar putea fi o cutie de rezonanţă şi deopotrivă un teren propice al unor aderenţe populare mai largi.

Un exemplu demn de semnalat este ”Declaraţia de la Paris”, lansată în toamna anului trecut de o serie de intelectuali de prim plan din Europa occidentală, printre care Pierre Manent, Roger Scruton, Rémi Brague sau Robert Spaemann. Printre semnatari se află şi câţiva intelectuali din Europa de est ca Ryszard Legutko (Polonia) sau Roman Joch (Cehia) şi nu putem decât regreta că nu figurează niciun român. Să cităm doar câteva pasaje: ”Recunoscând caracterul distinct al culturii europene şi amprenta ei creştină, nu ar trebui să ne lăsăm intimidaţi de falsele afirmaţii multiculturaliste.” Iar ceva mai mai jos: ”Suntem încredinţaţi că Europa are o istorie şi o cultură care merită să fie păstrate. Din nefericire universităţile de la noi trădează prea adesea moştenirea noastră culturală. Trebuie să reformăm programele de învăţământ mai degrabă pentru a încuraja transmiterea patrimoniului nostru, decât să-i îndoctrinăm pe tineri cu ideile negării de sine”. (https://thetrueeurope.eu/une-europe-en-laquelle-nous-pouvons-croire/)

Este evident că problema ”conservării” şi a identităţii este pusă aici în primul rând din perspectiva Occidentului, confruntat cu problema migraţiei islamice, dar Estul, care a supravieţuit o jumătate de secol cu gândul la acel Occident pe care îl cunoştea din amintiri sau din cărţi, are cea mai puternică motivaţie de a contribui la efortul conservării sale şi în subsidiar al conservării de sine.

Revenind la actualitatea politică şi o recenta dezbatere despre locul Islamului, un politician ca Horst Seehofer poate fi considerat un partizan al Declaraţiei de la Paris, după cum în România am putea găsi chiar mult mai mulţi intelectuali şi politicieni gata să subscrie la o Europă care nu-şi reneagă rădăcinile creştine. Dar aceste aderenţe ar trebui să fie afirmate cu voce tare şi mai ales discutate pe larg în campaniile electorale.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle