O frumoasă vizită de palmares diplomatic

Francois Hollande şi Klaus Iohannis

Vizita preşedintelui François Hollande la Bucureşti a fost un frumos spectacol de lumini cu rezultate practice incerte. În primă instanţă a părut o vizită „reuşită”, marcată de o mulţime de amabilităţi reciproce.

François Hollande a vorbit, cum nu a făcut-o niciun preşedinte francez până acum, despre originea latină a românilor, ceea ce este o premieră semnificativă, căci Franţa s-a arătat mereu hautaine faţă de „sora” ei mai săracă. De astă dată însă, François Hollande a ştiut să-şi cucerească gazdele total, pretinzând chiar că înţelege perfect limba română.

Au fost şi alte reverenţe reciproce („latinul” Hollande l-a întrecut la acest capitol pe „germanul” Iohannis) care s-au adăugat afirmaţiei comune cu privire la dezvoltarea „parteneriatului strategic” congelat pînă acum din motive insuficient explicate. Pe scurt, s-a vorbit mult despre cooperarea ştiinţifică, în legătură cu laserul de la Măgurele, despre cea culturală, fiind proiectate mari manifestări comune timp de doi ani de aici înainte, până când România va prelua preşedinţia Uniunii Europene. Dar subiectele delicate au rămas nerezolvate.

Primul dintre ele este, desigur, Schengen. Preşedintele României, în cursul declaraţiei sale, a anunţat doar că subiectul a fost discutat, fără nicio altă precizare, pentru ca preşedintele Franţei să spună ceva cu totul neconcludent despre faptul că România aspiră să devină membră Schengen. Nimic altceva, nicio declaraţie angajantă, spre deosebire de mulţi alţi lideri politici din Italia, de exemplu, Ungaria sau Polonia, printre alţii, care au declarat ferm că susţin admiterea României în spaţiul de liberă circulaţie.

Subiectul a revenit însă graţie unui ziarist francez, care l-a întrebat pe preşedintele României dacă se consideră susţinut de François Hollande în demersurile sale. Am asistat la un răspuns lung, neobişnuit de lung, pe care nici nu îl putem reproduce şi din care s-a înţeles că, din punctul de vedere al României, admiterea în Schengen ar fi în beneficiul UE şi al tuturor, aducând un plus de securitate pentru toţi europenii. După care a afirmat ritos: „Da, ne simţim sprijiniţi de Franţa”. Atât doar că preşedintele Hollande nu i-a întărit prin nimic afirmaţia, l-a lăsat complet singur şi e de reţinut că nu a făcut niciun angajament public pentru susţinerea României. Este preşedintele Klaus Iohannis un naiv sau François Hollande a făcut promisiuni doar între patru ochi?

Al doilea subiect care a agitat mult politica franceză în ultimul an, prilejuind şi declaraţii belicoase din partea premierului Manuel Valls, este cel referitor la detaşarea lucrătorilor în spaţiul Uniunii. În luna iulie anul acesta, prim-ministrul Valls spunea că asistăm „la un mecanism european care face ravagii uriaşe, teribile, pe piaţa forţei de muncă, în lumea muncitorească”, după care ameninţa pur şi simplu că va înceta să aplice directiva europeană, dacă nu va fi modificată.

Subiectul a făcut obiectul unei largi dezbateri în Franţa şi a fost abordat şi de o carte recentă foarte bine primită care analizează situaţia economiei franceze, propunând măsuri protecţioniste. Este vorba de cartea lui François Lenglet, al cărui titlu, „Tant pis ! Nos enfants paieront” („Cu atât mai rău! O să plătească copiii noştri”), spune totul despre dramatismul cu care e percepută situaţia. Detaşarea lucrătorilor a fost nu doar denunţată în multe feluri şi de stânga şi de dreapta, dar a făcut şi obiectul unei legi (a lui Emmanuel Macron) menită să combată fraudele pe care le prilejuieşte.

În România, în schimb, s-a discutat, fireşte, prea puţin şi de aceea sunt necesare câteva precizări. Directiva europeană cu pricina (Directiva 96/71/CE) prevede posibilitatea ca o firmă sau o agenţie de recrutare să plaseze muncitori în spaţiul Uniunii, care să fie plătiţi după regula ţării de origine. Nu pe de-a-ntregul, dar suficient cât costul forţei de muncă să scadă simţitor. Dacă pe un şantier din Franţa sunt aduşi muncitori detaşaţi din România, ei vor primi cel puţin salariul minim din Franţa (nu cel pe care l-ar primi un zidar francez), contribuţiile sociale fiind la fel ca în România. Aşadar un antreprenor francez trage de aici un beneficiu foarte mare, iar lucrătorii români, deşi nu sunt la fel de bine plătiţi ca cei francezi, belgieni, germani etc., câştigă totuşi mai bine ca acasă.

Fenomenul invizibil în România a luat în Franţa proporţii. Anul trecut fuseseră declaraţi în Franţa 286.000 de lucrători detaşaţi, cu 20% mai mult decât în 2014 şi curba este mereu ascendentă. Nu toţi vin din România desigur, mulţi sunt polonezi, portughezi sau spanioli, dar România e o ţară importantă de provenienţă.

Scandalul s-a amplificat enorm atunci când s-a descoperit că mulţi antreprenori francezi aduc lucrători „la negru”, aşa cum s-a întâmplat, culmea, cu organizatorii universităţii de vară a Partidului Socialist, care foloseau muncitori din România fără să-i declare. În acelaşi timp însă şomajul rămâne în Franţa la cote foarte înalte, primul care a plătit preţul politic al acestei situaţii fiind chiar preşedintele François Hollande.

Acesta este contextul. Preşedintele României a enumerat doar subiectul lucrătorilor detaşaţi printre „dosarele sensibile”, fără să spună nimic altceva, cu excepţia poate a sugestiei vagi că s-ar putea găsi un compromis. Care ar fi poziţia oficialilor de la Bucureşti? Nu am aflat nici acum, după cum nu aflaserăm absolut nimic nici de la prim-ministrul Dacian Cioloş.

Preşedintele Franţei nu a făcut însă niciun secret din indignarea sa împotriva acestei Directive. Ba, am putut descifra o uşoară notă pasională atunci când a spus că „nu putem accepta fraudele, abuzurile” şi că „trebuie să-i pedepsim pe cei care abuzează!”. În prima clipă am putut crede că se referă doar la abuz şi nu la Directiva în sine, dar în fraza următoare a spulberat orice speranţă privind găsirea unui compromis, spunând că „Directiva trebuie revizuită, modificată”.

Prin urmare Franţa nu discută cu România pe acest subiect, manifestând dorinţa de a cere Comisiei Europene să revizuiască legislaţia în aşa fel, încât să nu mai îngăduie „dumpingul social”. Poziţia lui Hollande era previzbilă, căci şi declaraţia summit-ului ţărilor mediteraneene a conţinut o frază în acest sens: „să luptăm împotriva dumpingului social prin măsuri care să ţintească frauda, abuzurile şi deturnarea regulilor.”

Există însă şi intelectuali francezi liberali (ca doctrină) care au luat partea românilor, aşa cum a făcut-o recent, comentând cartea lui François Lenglet, tânărul eseist Gaspard Koenig, care asuma o perspectivă antiprotecţionistă:

„Scriu aceste rânduri, în satul din Carpaţi unde vin de zece ani, adică chiar la originea acestor lucrători detaşaţi pe care îi combate Lenglet. Anul acesta totul s-a schimbat: şoseaua care trece prin sat a fost asfaltată, aeroportul din Iaşi şi-a deschis un nou terminal pentru zboruri internaţionale şi în marginea oraşului se construieşte un cinema multiplex. Îl pot asigura pe François Lenglet că lucrătorii detaşaţi care se întorc aici în vacanţă, departe de a trăi într-un «infern social», sunt fericiţi să-şi poată construi frumoase case de familie”. (Le Point, nr. 2295, septembrie 2016)

În fine, să mai spunem doar atât: cetăţenii României ar fi fost, poate, bucuroşi să audă aceste cuvinte sau altele asemănătoare din gura preşedintelui pe care îl votaseră cu entuziasm. Preşedintele Iohannis se declară un ferm susţinător al Europei, dar nu ne spune niciodată despre ce Europă vorbeşte şi care ar fi în opinia sa locul României. Şi chiar ar fi loc de mai multe variante.

Horaţiu Pepine semnează acest articol publicat pe portalul Deutsche Welle