O oră în Palatul Victoria

Priveam tâmp spre premier, care-mi rânjea cu toţi dinţii, vizibil stresat de situaţie. În plin Palat Victoria, mi se cerea să scriu o carte, un roman SF. Scriitor fiind, nu era o problemă. Secretomania aducerii mele, însă, toată nebunia aferentă şi camera plină de fum de ţigară, stres şi transpiraţie erau cel puţin îngrijorătoare. Ce dracului voiau oamenii aştia de la mine?

Şi apoi mi-au spus, iar eu a trebuit să le cer să se repete.

- Ca să înţeleg, domnule premier, am început. 

- Vă rog! Răspunse demnitarul cu mâinile împreunate ca într-o rugă obosită.

Eram deja de 30 de minute acolo şi simţeam nevoia de clarificări. Cafeaua din faţă era rece, ţigările aruncate în silă, de parca nici mama viciilor nu m-ar fi convins să mai doresc ceva. 

- Dumneavoastră doriţi să scriu o carte de science fiction. 

- Da! Răspunsul a fost mimat prin dări din cap în jurul mesei.

- Pentru că aţi descoperit că puteţi crea realităţi paralele, am continuat. Şi cartea mea ar putea crea una... una care să... fie chiar continuarea acesteia. Ce cretin sunau vorbele, odată scoase din minte.

- Nu chiar, cel puţin nu din cum înţeleg eu lucrurile, răspunse politicianul. Trase aer în piept şi continuă. Pe scurt, un accident tehnologic a dus la crearea unei falii cuantice. O mega-corporaţie multinaţională cu sediul la Iaşi a pus nişte servere în funcţiune, mă rog, ceva foarte revoluţionar, înţeleg. Nu mă pricep nici eu, dar s-a descoperit că orice carte găzduită pe serverele lor - şi sunt milioane de astfel de romane! - construieşte o realitate paralelă. Chiar observabilă, de la Shakespeare la Star Trek. 

- Aşa, am dat eu din cap, cu o sprânceană ridicată. 

- Mda. Din ce înţeleg, oamenii de ştiinţă dintr-o echipă multinaţională au descoperit că sistemul site-ului, cel cunoscut şi de dumneavoastră şi de milioane de vizitatori... Ei bine, chiar el guvernează realităţile aferente. Ceea ce teoretizează ei este că am putea crea chiar realitatea noastră.

- La non-fiction, am răspuns eu, aproape râzând.

- Cam aşa, răspunse o voce plictisită. Cred că era ministrul Justiţiei. Doamne ce oameni erau în jurul meu? Eu îi votasem pe oamenii ăştia? Oare votasem? Poate era o piesă în care jucam, poate visam. Dar nu părea nimic la mişto. 

- Bun, şi vreţi ca eu să scriu o carte despre viitorul acestei dimensiuni?

- Ne-am gândit că veţi prinde exact şpilul, domnule. Premierul scrumă din ţigara aprinsă mai devreme şi trase adânc in piept. Vă daţi seama că totul este de un secret absolut. 

- Îmi dau seama şi apreciez. Rapid, prin minte, mi-a trecut gândul să mă duc direct la presă. Nu că eram cea mai credibilă persoană publică, dar dacă eu ieşeam nebun, disperaţii ăştia chiar pierdeau câteva procente bune, chiar şi negând. 

Şi-n plus, nenorociţii fumau. Lipsa de încredere a oricărui român în aleşii săi era la cote sesizabile în mine. Nu că aş fi fost politic sau apolitic, eram non-politic, dar mă trezisem într-un scenariu mai bun decât aş fi putut eu scrie.

- De ce eu? Am întrebat, după un moment.

- Sunteţi român, domnule, răspunse premierul zâmbind subţire. Efortul este unul multi-naţional acolo, la Iaşi, dar am putut impune un român. Mai ales că scrieţi şi în engleză... bine, falia nu pare sa ia în seamă limbi---

- Adică există inclusiv o realitate în care Ceauşescu încă mai e preşedinte? Am întrerupt eu.

- Da, răspunse ministrul Justiţiei în locul premierului. Nu le putem accesa, doar observa. Ştim că există, le vedem, le identificăm pe baza nomenclatorului iniţial, din site. Nu par să comunice între ele, dar dacă reuşim cu acest experiment, care este unul eminamente românesc, s-ar putea schimba lumea.

- Şi domniile voastre doresc să scriu viitorul. Al României sau al lumii?

- La ce ne-am gândit noi, bineinţeles, ca secret naţional, am dori să fie pentru omenire. Nu ne putem da seama care este mecanismul, având în vedere că, până acum, se ştia că nu se poate călători în viitor sau defini ceva în el. Dar legile fizicii cuantice, ceva cu fotonii, chiar nu mai reţin, am un consilier care mi-a explicat mai pe înţelesul meu şi important e că se poate! Spuse premierul. Aţi face ţării dumneavoastră un mare serviciu. 

- Ce se întâmplă când se termină romanul, totuşi?

- N-am observat încă, de aceea şi tratăm acest subiect ca pe un exerciţiu. Ministrul Justiţiei zâmbi cumva vinovat. Este absolut important ca acest experiment să dea roade, ni-l asumăm la cel mai înalt nivel, dar evident dorim să fie secret faţă de parteneri. Dacă ne iese, scrierile dumneavoastră ar putea salva viitorul. 

Ceva nu se lega. Dacă era secret pentru toată lumea, unde şi-l puteau promova? În ce dracului mă băgasem, pentru că la câte îmi explicau şi dădeau în vileag, era clar că nu mai ieşeam din cameră dacă refuzam. Acum parcă şi transpiraţia mea se combina cu cea din aer. Şi totuşi, am decis să împing discuţia înainte, măcar să ştiu.

- Doriţi să câştigaţi şi ceva alegeri în cartea asta?

- Haideţi să lăsăm miştourile când vorbim de secrete de stat, domnule, mi-o tăie un general de la masă. 

Deci poate. Am stat câteva momente să gândesc, în continuare uşor distrat. Era clar că-şi doreau fală, dar ceva guvernabil, real. Când fusese ultima dată când un Guvern politic fusese cu adevărat interesat de ţară sau de populaţie? Ce voiau oamenii ăştia, se le asigur averile pe viitor? 

- Pot să văd un viitor distant, cumva în lumea legilor fizicii actuale, dar mult evoluat. Staţii spaţiale româneşti, anumite resurse naturale unice României, poate chiar pe noi ca pe o putere regională, cu Rusia distrusă sau măcar slăbită... Aş putea chiar să întrevăd un megalopolis, de la Sinaia şi până la Istanbu--

- Nu, nu, nu, domnule, răspunse premierul, distrugând nervos ţigara în scrumieră. Aveţi o doză mare de libertate în a scrie, putere creativă totală. Dar principalele puncte vor fi spuse de noi, cei de aici. 

Aveam impresia ca era prizonier, ca şi mine. Până la urmă, dacă era doar faţa sistemului, cel puţin a guvernării actuale, avea destule interese în spate care să-i calce beregata. Ca să nu mai vorbim că acest mare secret, în balcanismul aferent, era praf în ochi, cel mai probabil. În România anului 2035, nu existau secrete. 

- Bun… Şi ce doriţi, exact? Am întrebat eu, uşor enervat.

- Vă vom comunica, avem oameni care lucrează la punctele principale, dumneavoastră doar aţi umple golurile. Este totuşi un efort major şi din partea dumneavoastră... dar vom avea nevoie de manuscris relativ repejor. Va exista, bineînţeles, şi remuneraţie pe măsură. Şi sigur, vă puteţi include nepoţii, strănepoţii, ce doriţi dumneavoastră în carte, într-o viaţă chiar bună. 

Am zâmbit larg. Empatia mea se evaporase la fel de repede cum apăruse. Aveam deja vreo trei romane publicate pe site-ul respectiv, în limba engleză. Nu trebuia decât să le schimb categoria şi viitorul lumii se transforma în efli sau distopii post-nucleare, cu zombi din Vaslui. Totul era o piesă, avusesem dreptate. Ce puteau face nişte politicieni, decât să caute puterea în continuare? Chiar şi cu secretul lumii pe mâini, era vorba de o putere viitoare, poate pentru urmaşii lor, nu pentru lume. Cine putea fi super erou în ţara asta?

- Ştiţi cartea lui JD Salinger, domnule Prim-ministru? De veghe în lanul de secară?

- Nu?! Nu cred că am citit-o. 

- Este un clasic al secolului trecut, dar şi o carte citată de un număr de asasini ca inspiraţie. E un roman despre maturizare, aparent fără legătură, totuşi. Şi iată ca ale sale consecinţe s-au făcut simţite la Reagan şi John Lennon. Vă gândiţi la consecinţele, dacă tot afectăm realitatea?

- Se gândesc alţii, domnule, dar niciodată nu au avut românii o astfel de oportunitate. Dumneavoastră nu aţi încerca, măcar?

Am zâmbit, ca cititor atent al cărţii.

- Ba da, domnule Prim-ministru.