Pe lângă Strategie, are preşedintele şi un proiect de ţară?

Strategia Naţională de Apărare este cel mai important document al mandatului preşedintelui României din punct de vedere constituţional şi legal şi reflectă viziunea acestuia în privinţa nu numai apărării, dar şi a securităţii ţării.Tocmai datorită importanţei unui asemenea document, preşedintele se va adresa printr-un mesaj Parlamentului înaintea aprobării Strategiei de către Camerele reunite.

Dincolo de greutatea Strategiei în ceea ce va însemna direcţiile de acţiune a instituţiilor statului român în următorii ani, documentul nu este un proiect de ţară. Strategia evaluează mediul internaţional de securitate şi defineşte ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile, precum şi obiectivele de securitate şi direcţiile de acţiune pentru atingerea acestor obiective. Dar o strategie de apărare, oricât de complexă ar fi, nu poate acţiona ca un factor de mobilizare a energiilor naţionale pentru atingerea unui scop mai înalt care ţine de viziunea de dezvoltare a ţării pe timpul mandatului sau mandatelor prezidenţiale.

Adevăratul proiect de ţară perceput ca atare şi susţinut de majoritatea covâşitoare a României a fost aderarea la NATO şi la UE. Clasa politică, obligată să acţioneze în acest sens de voinţa populară, şi-a asumat oficial obiectivul prin acordul de la Snagov din 1995. Este meritul acelor personaje politice că au continuat, indiferent de schimbările la putere, parcursul european şi euro-atlantic al României, în ciuda situaţiilor extrem de dificile ce au marcat istoria primului deceniu post-comunist al ţării.

Odată atins obiectivul reîntoarcerii în Occident, România s-a trezit să nu ştie ce are de făcut pentru următoarea etapă. În ultima parte a celui de al doilea mandata al său, preşedintele Băsescu a propus ca unirea cu Republica Moldova să fie următorul proiect de ţară al României.

Preluat ”ad litteram” de unele organizaţii ale societăţii civile, obiectivul nu a generat emoţii naţionale. Sigur, unionişti sunt pe  ambele maluri ale Prutului, dar gradul de realism al unei asemenea propuneri îi face pe cei mai mulţi să nu se simtă angajaţi într-un astfel de proiect.

Noul preşedinte nu a dat semnale că ar avea aceeşi viziune ca predecesorul său la Cotroceni.

Chestiunea proiectului pe care îl va propune preşedintele Iohannis, dacă va considera că este necesar aşa ceva, rămâne deschisă. România lucrului bine făcut are nevoie, totuşi, de un scop mai bine definit.

Care ar putea fi acesta?

Aderarea la zona euro în 2019 candidează la titlu.

Este un obiectiv, fără îndoială, de greutate istorică. Dar, spre deosebire de aderarea la UE, intrarea în zona euro, nu are o susţinere atât de puternică, fie în mediul politic, fie în cel financiar-economic. Cazul Greciei, intrată nepregătită în zona euro îi sperie pe mulţi. Alţii se tem de renunţarea la pârgiile suverane de politică monetară. Sunt teme reale de care trebuie să se ţină seama. Dar zona euro devine un proiect crucial pentru evoluţiile Uniunii Europene în ansamblul ei. Proiectul european se poate centra pe zona euro ca o zonă  mai integrată, mai aproape de funcţionarea unui stat federal aşa cum moneda unică o cere. Cine va fi în zona euro va fi în Europa integrată, cei rămaşi pe dinafară vor evolua într-o Europă de viteza a doua. Dacă va considera că obiectivul este zona euro, preşedintele Iohannis va trebui să-l anunţe cât mai repede şi să declanşeze procesul de construire a unei susţineri semnificative în acest sens, în genul acordului de la Snagov, ceea ce nu va fi uşor.  Deja intrăm în criză de timp, dacă vorbim de 2019 ca dată  pentru aderarea la euro.