Preşedintele Klaus Iohannis şi plimbatul pe la culte
0
Strategia preşedintelui în privinţa cultelor este o premieră pentru democraţia românească. Klaus Iohannis este primul preşedinte care, în mod public, are iniţiativa dezvoltării dialogului dintre autorităţi şi culte, deşi mulţi, din confuzie, au sperat invers. Iar dialogul nu poate fi decât un câştig pentru democraţie.
Cu certitudine, dialogul Stat-Culte a existat şi până la Klaus Iohannis. Numai că s-a schimbat contextul. Dacă până acum părea că doar cultele iniţiau şi invitau la dialog autorităţile, Iohannis procedează diferit: dânsul are iniţiativa publică a dialogului.
S-o recunoaştem cinstit: anunţul preşedintelui privind strategia dialogului cu cultele a surprins pe mulţi, iar pe unii secularişti i-a înfuriat de-a dreptul. Aceştia ar mai trebui să studieze ce înseamnă democraţia şi legile.
Iată câteva articole din Constituţie care permit şi chiar încurajează dialogul preşedintelui cu cultele.
Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. (Art. 29. alin. 1).
Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. (Art. 29, alin. 5).
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei (Art. 80, alin. 2).
În plus, Legea Cultelor ne lămureşte şi mai mult. „Autorităţile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun şi sprijină activitatea acestora.” (art. 7, alin. 3). Recomand mai ales anarhiştilor citirea ei în întregime, cu celeritate Secţiunea privind relaţiile dintre Stat şi Culte, şi cu extremă acurateţe fraza „statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee.” Deci, tovarăşi, Statul român nu poate fi un stat ateu.
Am putea spune, în extensie, că Statul este laic, în sensul că este al poporului (laos = popor). Căci Statul (inclusiv preşedintele) este ales de cetăţeni. Dar şi aşa am greşi, pentru că, în realitate, laos a apărut pentru a deosebi poporul credincios de clerici. Astfel, iniţial, laos desemna tot o parte a Bisericii, ce este alcătuită deopotrivă, din cler şi credincioşi. datorită acestei situaţii, s-a ales termenul de neutru, nu laic. Nicăieri nu scrie că statul este laic, cum afirmă unii semidocţi.
Prin urmare, legile permit şi încurajează Statul la dialog cu cultele. Filosofia care stă la baza acestor legi este simplă. Statul trebuie să slujească intereselor cetăţenilor, care au şi credinţe religioase (sau nu). Prin urmare, Statul este obligat, moralmente, să aibă în vedere şi interesele religioase ale propriilor cetăţeni, indiferent de coloratura fiecăruia. Dacă nu o face, devine un stat nereprezentativ. Aşa se explică de ce unele state europene adoptă legi care la noi par imorale. Acele legi sunt dorite de cetăţenii acelor state. Statul doar slujeşte intereselor cetăţenilor. Iar dacă majoritatea este imorală, legea devine imorală.
Aici este o discuţie dilematică despre rolul Statului în viaţa cetăţii. Statul ar trebui să îndrume pe cetăţeni către un anume ţel în viaţă sau doar ar trebui să asigure cadrul în care cetăţenii să facă ce vor? Dacă-i îndrumă, poate deveni el însuşi o formă de cult, prin auto-idolatrizare. Dacă-i lasă să face ce vor, devine anarhie. Echilibrul e foarte fragil, iar Statul singur, fără sprijinul cultelor, nu va putea rezolva această dilemă.
Dar ce ar putea vorbi preşedintele cu cultele? Aceasta cred că este întrebarea esenţială. Un posibil răspuns vine chiar din mesajul de pe Facebook al preşedintelui. „Aşa cum am anunţat încă de la începutul mandatului meu, voi vizita, treptat, cultele legal reprezentate în România, transmiţându-le tuturor un mesaj de încurajare în slujirea oamenilor şi în construcţia unei societăţi solidare şi tolerante.”
Avem aici trei direcţii arătate de preşedinte: încurajare în slujire, solidaritate şi toleranţă. Să le analizăm un pic.
1. Încurajarea în slujirea oamenilor. Este un ideal comun al Statului şi al cultelor. Căci oamenii sunt şi cetăţeni ai statului. Esenţa unui cult este slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Deşi cultul este alcătuit din două mari entităţi, cler şi credincioşi, între acestea nu trebuie să existe o prăpastie. Altfel cultul devine dictatură pentru proprii credincioşi. Asta n-ar fi treaba Statului, până la un punct însă: discriminarea propriilor cetăţeni şi tulburarea păcii sociale. Aşa că, în mod inteligent, Iohannis a redefinit pacea socială, numind-o „slujirea oamenilor”.
2. Solidaritatea. Marea ispită a secularizării o constituie individualismul. Societatea suferă în ansamblul ei cu atât mai mult cu cât dispare solidaritatea dintre membrii ei. datorită plăcerilor şi greutăţilor vieţii, societatea de azi tinde să arate o adunătură de indivizi, fiecare cu treaba lui, ceea ce generează un haos existenţial. Din el se pot naşte polarizări extreme, confuzii, confruntări, violenţe. Solidaritatea, dimpotrivă, tinde să reducă problemele societăţii. Ori Statul, având ca ideal armonia socială, nu poate un factor important al acesteia: cultele. Asta înseamnă, practic, recunoaşterea cultelor de către Stat.
3. Toleranţa. Mulţi tind să înţeleagă greşit rolul religiei în societate. Unii cred că religia stă la baza tuturor conflictelor umane. În realitate, nu religia, ci extremismul religios duce la conflicte. În esenţă, o religie susţine că omul este creaţia unei divinităţi şi este dator s-o iubească. Prin urmare, dacă înţelegem corect, omul nu poate intra în conflict cu semenul său ci trebuie să-i respecte acestuia drepturile şi libertăţile sale în egală măsură ca şi pe cele ale sale proprii. Asta înseamnă toleranţă. Extremismul religios nu poate fi evitat decât prin educaţie religioasă. Terorismul se naşte din ignoranţă şi fanatism. Aici este cheia înţelegerii rolului orei de religie.
Prin urmare, în opinia mea, cred că dialogul dintre preşedinte şi culte vizează câteva puncte-cheie:
a) poziţia cultelor într-o eventuală modificare a Constituţiei. Ştim că preşedintele îşi doreşte modificarea Constituţiei iar precizarea mai limpede a rolului cultelor ar îmbunătăţi substanţial Constituţia. Aici ar intra şi aspectul europenizării României, în contextul în care adeseori europenizarea este greşit înţeleasă ca secularism şi imoralitate. Europa nu ar trebui să devină ea însăşi o religie, care se luptă cu alte religii (vezi recentul caz a două şcoli creştine din Marea Britanie, ameninţate cu închiderea pentru că nu respectă „valorile britanice”).
b) rolul educaţional al cultelor, în contextul unei societăţi europene multi-etnice şi multi-confesionale, dar şi al intensificării extremismului. Aici se include şi prezenţa orei de religie în şcoala publică, în contextul recentei decizii a CCR.
c) activitatea socială a cultelor, care pot deveni parteneri ai Statului în slujirea cetăţenilor. Statul nu poate lupta singur contra inechităţilor sociale, fără a lua în calcul faptul că acestea sunt generate de imoralitate, domeniu specific cultelor.
d) rolul mediator al Statului în dialogul inter-confesional şi inter-religios.
Pe final, o ultimă consideraţie legată de confesiunea preşedintelui. Inedit, au spus unii, ca la o ţară majoritar ortodoxă să avem un preşedinte luteran. Cred că problema trebuie văzută altfel. În primul rând, religiozitatea preşedintelui poate fi un factor catalizator în dialogul acestuia cu cultele. Dar ar fi o greşeală ca un preşedinte să se folosească de funcţie pentru a-şi manifesta propria credinţă. Cum tot o greşeală este şi campania electorală practicată de culte.
În schimb, preşedintele României este şi preşedintele credincioşilor români, indiferent de coloratura lor confesională, căci de ei este ales.
Prin urmare, orice preşedinte, ca om de stat, trebuie să slujească acestora, indiferent de coloratura sa confesională.
Şi este bine că preşedintele Iohannis a înţeles acest lucru.
Se încarcă comentariile...
