Râsul şi politica

Când Valeriu Nicolae a anunţat că se retrage de pe lista Alianţei 2020 şi implicit din politică motivând, printre altele, că şi-a dat seama că nu a mai râs „cam de multişor“, mi-am amintit de o cugetare a lui Dostoievski care spunea că „nici­odată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când râde“.

În acel moment mi-am zis şi eu, la rândul meu: „Iată un om pe care l-aş fi votat cu ambele mâini, măcar şi datorită acestei declaraţii!“

Mi-am dat seama, de asemenea, de ce nu sunt membru al unui partid politic: nu doar pentru că nu aş mai fi avut timp pentru citit şi scris (mai ales pentru citit) şi nici pentru că mi-aş fi pierdut libertatea (în sensul total al cuvântului!), şi nici pentru că m-ar fi agasat prostia omenească şi incompetenţa şi suficienţa, şi orgoliul lor şi toate celelalte, aşa cum mă gândeam eu... Nu, nu am intrat în politică pentru că nu aş mai fi râs.

Dom‘le, eu râd mult, sau cel puţin aşa îmi place să cred. Oricum, râd cât pot de mult şi mă gândesc că pot destul!

În politica românească, din păcate, nu se râde. Şi nici nu s-a râs vreodată. Politicienii noştri nu râd! Nu ştiu să râdă; au uitat să râdă; chiar şi atunci când o fac, sunt falşi, crispaţi - trişti, de fapt. Politicienii români sunt „serioşi“, „gravi“, „preocupaţi“ (unii de „salvarea“ României, alţii de furat cât mai mult şi cât mai repede). Sunt de fapt încrâncenaţi, la propriu, iar încrâncenarea duce la egoism, frustrare, incomunicabilitate, gafe, dictatura părerii personale, narcisism, carierism etc. etc.

La începutul anilor 90’, am fost membru fondator al Alianţei Civice şi apoi al Partidului Alianţei Civice în Iaşi. Un partid de buzunar şi totuşi am reuşit să câştigăm să câştigăm în judeţ cam tot ce era de câştigat: Primar, Preşedinte Consiliul Judeţean, Vicepreşedinţi, mulţi consilieri etc. Noi, cei patru-cinci tineri care ne ocupam de bunul mers al partidului (fără a avea vreo funcţie!) am pus la baza construirii partidului principiul meritocraţiei, însă, aveam în permanenţă grijă să creăm o atmosferă „frumoasă“ la partid. Şi asta pentru ca politicienii şi voluntarii (numeroşi) să muncească mai cu spor şi mai eficient!

Acelaşi lucru l-am făcut în toate campaniile electorale pe care le-am coordonat: să încercat să creez un sistem funcţional şi eficient şi, în acelaşi timp, o atmosferă „frumoasă“. Tot pentru eficienţă, printre altele.

Încerc să aplic aceeaşi metodă la cursurile şi seminariile mele; unul din obiectivele mele este ca studenţii să vină la cursuri cu plăcere. Şi asta nu de dragul plăcerii în sine, ci pentru a putea şi dori să înveţe mai mult, să participe mai mult în procesul educării, să acumuleze informaţii şi deprinderi mai eficient şi mai rapid. În acest fel, şi nu pentru că sunt obligaţi, studenţii încep să lucreze la proiectele finale încă de la începutul semestrului. Le dau feedback în permanenţă şi, la finalul semestrului, au proiectele finalizate; examenul este, de fapt, un ultim seminar. Şi, cu prezenţă aproape maximă la seminarii şi cursuri, muncă eficientă de-a lungul semestrului, mai toţi primesc note mari. Este filosofia mea în privinţa educaţiei, în care cred, chiar dacă nu toţi sunt de acord cu această abordare.

Bag seamă că tot mai mulţi oameni, care mi se par de calitate părăsesc scena politică, şi îmi aduc aminte cum intelectualii de forţă au părăsit scena politică la începutul anilor ’90. Şi au rămas politrucii şi cei care doreau puterea pentru a face bani (majoritari, de altfel) şi diletanţii şi carieriştii. Este un fenomen îngrijorător – întotdeauna i-am apreciat pe cei care şi-au lăsat propriile treburi pentru a se implica în treburile cetăţii.

Mă gândesc că ceea ce lipseşte politicii româneşti este tocmai RÂSUL! Acel râs de care ne vorbeşte Hermann Hesse (în „Lupul de stepă“) sau Charles Bukowski (în poezia „Roll the dice“) şi mulţi alţii. Poate că este vorba de acea detaşare, limpezime, bunătate, cutezanţă, optimism, luciditate atât de necesare în politică ca şi în viaţă. Poate că speranţa pe asta se bazează, iar speranţa (încrederea, idealul, morala) după cum ştim, este fundamentul oricărei construcţii de durată.

Dragi politicieni, încercaţi să râdeţi mai mult. Cred că aţi câştiga mai multe voturi, ar fi mai bine şi pentru domniile voastre şi pentru partidul dumneavoastră şi pentru ţară!

Râdeţi domnilor, râdeţi, că poate doar cu asta rămânem... şi din politică şi din viaţă!