Reforma fraierilor singuratici

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu li se vor scrie imnuri sau omagii, statui nu vor avea şi e probabil să nu le ţină nimeni minte nici măcar numele. Suntem în momentul în care percepţia devine realitate, chiar dacă adevărul nu e chiar cel care pare a fi. Apostolii apocalipsei anunţă sfârşitul, iar martori le sunt combinatorii care diluează realitatea. Nişte necunoscuţi îşi închipuie că pot schimba ce s-a construit în 25 de ani şi duşmanul cel mai mare le e frica de ridicol.

Coloana e osificată. Inflexibilă şi rezistentă la antibioticele reformei. Cu cât vorbim mai mult despre schimbare sau reformă, cu atât apar în contra-partidă mai multe soluţii fantasmagorice care, pe lângă faptul că nu au legătură cu realitatea, mai şi acoperă intenţii retrograde.

Este neproductiv să aduci un specialist integru şi să îl arunci în mijlocul combinatorilor şi sforarilor, care cunosc sistemul mai bine ca oricine şi au capacitatea de a-l utiliza în folos propriu, pentru că el a fost construit exact pentru aşa ceva.

Este ridicol să ceri cuiva să se sacrifice de dragul unor principii şi tu să stai în faţa televizorului. De altfel, din acest motiv, avem şi un număr scăzut al celor dispuşi să se implice. Nu simt suportul general, de parcă reforma e o chestiune de social media nu de schimbare socială profundă. Să strigi revoltat că te plătesc prin intermediul taxelor nu motivează, dimpotrivă. Să alegi izolarea elitistă e similară în efecte cu „a furat, dar a şi făcut”. Fără „fraierii” care au mers să muncească pe salarii de mizerie în timp ce colegul lui de birou combină contracte, să suporte umilinţele sistemului, să ignore lipsa de solidaritate a societăţii în ansamblu, fără aceşti fraieri, nu am fi unde suntem astăzi şi, culmea, tot de la ei se cere maximul posibil.

Există tentaţia soluţiilor miraculoase, dar din păcate şi ele sunt cât se poate de diluate şi ineficiente. Visul providenţialului arhetipal apărut să ne salveze pe toţi, chiar şi împotriva propriilor noastre acţiuni, ar trebui să nu îşi aibă loc pe piaţă. Deceniile celui „mai iubit fiu al naţiunii” şi a sa „Epocă de Aur” ar fi trebuit să ne fi vindecat de soluţii mesianice, pentru că nu a trecut chiar aşa de multă vreme de când aveam două ore de program TV. În contrapondere, ar merita observat că momentele cu adevărat importante în dezvoltarea naţională au fost marcate de generaţia paşoptistă, de generaţia unionistă sau de generaţia interbelică.

Cea de-a doua soluţie e intervenţia exterioară, cea care ştie cum se fac lucrurile corect şi care e dispusă să ne impună binele cu forţa. Bunicii şi părinţii noştri i-au aşteptat pe americani. Noi i-am aşteptat pe europeni şi a lor Uniune. Rezultatele nu sunt tocmai cele pe care ni le-am imaginat nici noi şi nici bunicii noştri. Ar trebui amintit că ori de câte ori o forţă exterioară s-a arătat dispusă să intervină, pe lângă faptul că au venit alţii în loc de ăia pe care îi aşteptam, de atâtea ori ne-a luat mult timp să le mulţumim şi să îi trimitem acasă.

Singura soluţie posibilă, cu toată încărcătura ei de naivitate, e o reinterpretare a ideii de „prin noi înşine“, fără a ne gândi că acest lucru presupune izolaţionism sau îndepărtarea cu iz naţionalism a celor cu care nu suntem în dezacord (după cum s-a vehiculat insistent în scandalul de la Operă).

Până la urmă, e şi o datorie de onoare pentru o ţară importantă, care vrea să îşi recapete respectul de sine, să se salveze singură, gândind strategii acordate momentului, făcând curăţenia necesară şi restabilindu-şi singură valorile corecte.

Reforma-i revoluţie, iar revoluţia e dureroasă. Sau cum ar spune înţelepciunea populară, înainte să fie bine o să fie rău.

P.S.: acest articol este un omagiu fraierilor care fac lucrurile să se mişte, care nu au abandonat şi nu le e ruşine să se implice.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite