Repere de orientare în haosul activ (2)

Călin opescu Tăriceanu este adeptul ferm al libertăţii absolute, ignorând faptul simplu că, în oricare dicţionar, mai există şi cuvintele din aceeaşi familie, adică „libertinism”şi „libertinaj”  FOTO Adevărul

Dacă în ceruri există o Sfântă Treime, care coboară din când în când, şi în diverse forme, pe Pământ, pe acesta există o Profană Treime, care aspiră în sus, cât mai sus cu putinţă. Aspiraţia merge spre condiţia lui Dumnezeu, care este omniprezent, omniscient şi omnipotent. Aceasta este şi o aspiraţie a Eului individual, formulată de ateul J.P.Sartre în enunţul „Fiecare Eu tinde să devină Dumnezeu”.

Numai că cele trei Ipostaze ale Sfintei Treimi, adică Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt armonizate, iar teologii au descris această armonie divină. În schimb, Pământul fiind încărcat de păcate, cele trei Puteri, adică Puterea legislativă (Parlamentul), Puterea executivă (Guvernul şi Preşedenţia) şi Puterea judecătorească (Justiţia) se află într-o relaţie complicată, mişcându-se zbuciumat între consensul parţial şi conflictul radical. În unele momente, relaţia pare să fie marcată chiar de Satana, care se manifestă în două ipostaze, ca umbră şi ca fisură.
 

Într-o societate în care polarizarea socială, adică fisura progresivă dintre bogaţi şi săraci, a ajuns într-o stare pe care nici un vizionar profan sau propovăduitor creştin nu o puteau prevedea în 1989, a trebuit să intre pe rol Justiţia, mai ales în ipostaza punitivă a DNA. Oricâte păcate i-am găsi lui Traian Băsescu, rolul pe care dânsul l-a avut în constituirea şi funcţionarea DNA, nu poate fi contestat decât de către cei care ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud, minte au, dar nu pricep. DNA nu-i are în vedere pe micii chiţibuşari, ci pe marii corupţi, iar şirul acestora începe cu Adrian Năstase, „incoruptibilul” preşedintelui Ion Iliescu, şi se continuă şi azi, ca un val care tot creşte, dar  este încă departe de mal, ca să folosesc o metaforă marină. Iar corupţii cad asemeni unor mere putrede din pomul cu o coroană tot mai vastă a Parlamentului. Se vede că pomul originar al Raiului are o altă soartă, ajuns fiind el şi pe „suprafaţa zbârcită” a Pământului. Pomul Parlamentului a crescut sucit şi răsucit, de-a dreptul contorsionat.
 

Când social-democratul Victor Ponta şi liberalul Crin Antonescu s-au „înfrăţit”, m-am referit la Cain şi Abel, fără să fi putut preciza atunci care este Cain şi care este Abel. Mersul lucrurilor a desluşit taina, Crin Antonescu fiind mort politic, iar Victor Ponta fiind la vârful uneia dintre Puteri, cea executivă, după ce a ratat vârful vârfului, adică Preşedinţia. Dar, în oricare poveste substelară trebuie să apară şi Iuda, iar o ipostază reală a acestuia este Călin Popescu Tăriceanu. Deci, Crin Antonescu şi Călin Popescu-Tăriceanu au fost confraţi liberali, dar PNL s-a înfrăţit cu PSD, dând naştere cu forcepsul USL-ului, urmarea fiind  frăţia amintită dintre Crinuleţ şi Victoraş.

Întrucât această unire părea o erezie, chiar o blasfemie politică şi morală, Călin -„Filă de poveste”- părăseşte scârbit PNL, face un partid personal, al dânsului, unul „reformator”, dar nu şi reformat (re-format), şi se înfrăţeşte cu Victoraş, fostul adversar al PNL. Vorba aceea, mereu actuală: „Necunoscute şi încurcate sunt cărările Domnului”, în acest caz ale domnului Călin Popescu-Tăriceanu.

Despre dânsul (C.P. Tăriceanu - n.r.) am putea spune că este liberalul creştin cu un singur papion, cu patru nume sincronizate şi cu cinci neveste consecutive.

Dânsul este adeptul ferm al libertăţii absolute, ignorând faptul simplu că, în oricare Dicţionar, mai există şi cuvintele din aceeaşi familie, adică „libertinism”şi „libertinaj”. Libertatea absolută este invocată şi revendicată numai în anumite situaţii sau contexte, spre exemplu, atunci când este vorba de autonomia întregului Parlament sau a unora dintre membri acestuia, deci a unora dintre „aleşi”. Întrucât numărul „aleşilor” corupţi s-a înmulţit îngrijorător, înpuţinând faimoasa „majoritate”, intra într-un firesc al nefirescului apariţia unui conflict între Călin  Popescu-Tăriceanu şi Laura Codruţa Kövesi. Ar merita să fie adunate, într-o Crestomaţie politică, toate intervenţiile preşedintelui Senatului, atât în situaţiile în care cererile DNA au fost aprobate, cât şi în situaţiile în care ele au fost respinse. Ar fi suficiente şi numai intervenţiile politice şi juridice în cazul  Dan Şova. Un argument al apărării protectoare a lui Dan Şova, priten al lui Victor Ponta, este redutabil. Deci, în votarea cererii DNA se recurge la majoritatea absolută sau calificată, nu la majoritatea simplă, aşa cum prevede Constituţia. Dincolo de această greşeală, la sfârşitul votării nu se ia nici o Hotărâre, care ar fi trebuit să apară în Buletinul oficial. Faptul a fost remarcat foarte repede de către Eugen Nicolicea, ministrul relaţiilor dintre Parlament şi Guvern, un jurist foarte informat şi subtil. L-a remarcat, ca să zicem aşa, „zâmbind a râde”, ca sultanul la Cameniţa, când l-a întrebat pe cronicar dacă le pare bine lor, moldovenilor, de „lăţirea împărăţiei aliosmăneşti” Aici, se lăţea împărăţia Senatului şi a inegalabilului dintre egali, adică preşedintele Senatului. Dar, abia acum vine şi bomba argumentului nepublicării acelei Hotărâri, de fapt una încă inexistentă. Cică ar exista o „cutumă” în istoria Parlamentului, adică să nu se publice Hotărârile negative, adică acelea de respingere a unor cereri legitime. Cu această ciudată „cutumă”, ne întoarcem exact la politica de Mass-media a  Partidului Comunist Român (PCR), de care cred că încă nu am scăpat. Greaua moştenire îi marchează pe moştenitori şi ne afectează pe noi Două sunt punctele în care puterea legislativă, în varianta Tăriceanu, şi puterea judecătorească, în varianta DNA, nu pot coexista paşnic.

Liberalul nostru vorbeşte mai departe cu pathos despre „libertatea absolută”. Dar, o astfel de „libertate” exclude orice constrângere, deci oricare Lege, încât  Şefa DNA este pusă între paranteze şi poate fi eludată oricând, în funcţie de împrejurări. Dânsa ar reprezenta pericolul unei „Republici a procurorilor”, care ar periclita, ca să zicem aşa, actuala „Republică a senatorilor”. Dacă luăm conceptul de „libertate absolută” la bani mărunţi, el ne conduce la concluzia că omul este liber să facă „ce-i vine lui”, „ce-i bubuie prin minte”, „ce-l taie capul”, aşa cum a şi făcut  domnul Tăriceanu la recentul Congres al UDMR. Apoi, în consens cu acest concept, juristul Tăriceanu face distincţia clasică dintre „litera” şi „spiritul” unei Legi juridice. Numai că în interpretarea diverselor Legi, asistăm când la victoria literei asupra spiritului, când la victoria spiritului asupra literei, niciodată - sau foarte rar - la echilibrul lor. La cursurile universitare de Management politic, Crestomaţia despre care vorbeam ar putea intra la bibliografia studenţilor sau a doctoranzilor, ca un model  de sofistică aplicată şi de libertinism teoretic arbitrar.