„România educată“ şi spiritul critic

Cu mai mult de doi ani în urmă (mai exact, pe 15 februarie 2016), preşedintele României a lansat un proiect pe tema educaţiei, din dorinţa de a provoca o amplă dezbatere naţională de natură să conducă la stimularea politicilor publice orientate spre o reformă consistentă (şi urgent necesară) a domeniului.

Articol preluat din Dilema Veche

Că stăm prost la capitolul „educaţie“ e evident. Am avut prea mulţi miniştri, prea multe „reforme“ fudule, prea multă retorică „paşoptistă“, cu efecte minimale, sau, mai degrabă, contraproductive. Pe acest fundal, faptul că instituţia prezidenţială socoteşte util să pună un accent semnificativ asupra unei situaţii de criză, invitînd la alianţa întregii comunităţi pentru o bună reaşezare a lucrurilor, mi se pare responsabil, bine-venit, mobilizator. E vorba de a marca statutul prioritar al unei restructurări esenţiale, e vorba de elaborarea unei viziuni şi a unei strategii pe termen lung, care să ne dea o şansă sporită de integrare adecvată în exigenţele veacului.

Oricine vrea să se informeze va găsi, cu uşurinţă, pe Internet detalii lămuritoare despre mersul proiectului. Mii de corespondenţi au răspuns la consultarea online, au avut loc numeroase dezbateri regionale, s-a dialogat asiduu pe diverse grupuri de lucru tematice. 65 de organizaţii nonguvernamentale au intrat în joc, alături de instituţii publice, sindicate, experţi, profesori, studenţi şi elevi. S-a discutat despre coordonatele optime ale carierei didactice (preuniversitare şi universitare), despre învăţămîntul profesional şi tehnic, despre spectrul „analfabetismului funcţional“ ş.a.m.d. 

Din păcate, ceea ce ar fi trebuit, după opinia mea, să stîrnească interes viu, reacţie specializată, spirit contributiv, receptivitate a „sistemului“ faţă de problematica propusă s-a dizolvat, mai curînd, în evaluare critică, în scepticism flasc, în iritare „competentă“. Chiar şi oameni cu un profil cît se poate de onorabil în materie au preferat să bombăne dezamăgiţi, să atace, să minimalizeze. M-am întrebat care ar putea fi explicaţia unor astfel de reacţii. Uneori, e vorba de interminabila gherilă politică. Tot ce face şi spune preşedintele ţării trebuie să fie, din principiu, amendat. Proiectul de la Cotroceni nu e decît o manevră electorală. E o obiecţie care nu se împiedică de contradicţii. Căci, pe de o parte, cînd dl Iohannis vorbeşte despre o acţiune pe termen lung (treizeci de ani de-aici înainte), se observă ironic că e nerealist să vii cu asemenea pretenţii cînd mai ai un singur an de mandat. Pe de altă parte, tocmai pentru că e vorba de un an preelectoral, e clar că intenţia „secretă“ a proiectului e propaganda electorală. Se constată, de asemenea, că documentul lansat de Preşedinţie rămîne la generalităţi, la „banalităţi“ de mult vehiculate, în loc să vină cu soluţii concrete, cu indicaţii precise de „punere în practică“. Ca şi cînd puterea prezidenţială e de tip executiv, ca şi cînd ea are atributul „implementării“. În realitate, tot ce poate face e să provoace forurile executive la promptitudiune şi la coerenţă, la construcţie şi remodelare. Ştim, de altfel, că dacă dl Iohannis ar fi venit cu „soluţii concrete“, i s-ar fi reproşat, „democratic“, depăşirea statutului său constituţional. Şi e, într-adevăr, un fapt că trecerea la fapte e treaba Guvernului şi a Parlamentului. Preşedinţia semnalează problema, deschide interogaţia socială şi academică, conferă prestigiu subiectului. A susţine că miile de participanţi la dezbatere din 2016 pînă azi şi nenumăratele evenimente organizate sub egida proiectului (multe cu participarea nemijlocită a unor mari universităţi) nu livrează decît „banalităţi“ e de o pripită trufie. Uneori, ai, de altfel, impresia că bombănitorii sînt manipulaţi şi de secrete frustrări: n-au fost implicaţi cum s-ar fi aşteptat, nu li s-a cerut părerea, nu li s-au onorat priceperea şi experienţa. Ca să nu mai spunem că, din nefericire, criza naţională din diferite (multe) domenii e tocmai rezultatul unor neglijenţe elementare, situabile la nivel de „banalitate“. În fond, e o „banalitate“ să ceri guvernanţi fără suspiciuni de corupţie, miniştri ai Învăţămîntului stăpîni pe limba română, instituţii oneste şi funcţionale. Într-o ţară normală, toate astea sînt „subînţelesuri“, „banalităţi“. La noi, ele au încă un vag nimb de utopie… Nu „ideile măreţe“ ne lipsesc, nu spectaculoase puseuri de „originalitate“, ci redobîndirea normalităţii. Iar proiectul prezidenţial nu vrea altceva decît să pregătească parcursul normalizării, solidaritatea socială şi instituţională faţă de nevoile acute ale educaţiei autohtone, în perspectiva unei evoluţii istorice armonioase.

Nu o dată, „spiritul critic“ dîmboviţean coboară şi la niveluri stingheritoare. „Să ne mai lase preşedintele cu marile proiecte!“ Mai bine ar pune gresie prin closetele şcolilor (asta da idee electorală!), mai bine ar învăţa să vorbească. Stă prost cu dicţia, cu frazarea, cu patriotismul. De aici şi pînă la rochiile prea scurte ale dnei Carmen Iohannis nu mai e decît un pas… De educaţia naţiunii se ocupă, de altfel, inşi mult mai competenţi. Sînt pline studiourile de televiziune de interlocutori insalubri, derbedei şi ţoape, tocmai buni să devină modelele copiilor noştri. Avem moderatori (celebri!) care nu se încurcă în fineţuri analitice. Mai la îndemînă e grosolănia de baltă. Preşedintele e „un plăvan redus mintal“. Dar nu numai el! Toţi conaţionalii antipatici sînt numiţi, la ore de vîrf, „javre“, „viermănoşi“, „retardaţi“, „boi“, „cretini“, „japiţe“. Le vrem răul şi, dacă e nevoie, le facem rău noi înşine. „Să se tăvălească-n chinuri!“ „Măi Dobi!“ – iată un apelativ inspirat pentru adversari (laolaltă cu unele aluzii hazoase la „mă-ta“!). Viaţă, domnule! Nu „banalităţi“, nu vorbe goale! Ditamai splendoarea stilistică! Ditamai buna-creştere strămoşească! Şi cu asemenea monumente de civilizaţie, bună-credinţă şi bun-gust, n-o să ne împiedicăm de un plicticos proiect despre educaţie! A se slăbi! Proiectul e deja realizat! Şi semnat (pentru a patra oară) de doamna Cati!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro