Socialiştii şi popularii, umăr la umăr în cursa pentru europarlamentare

Diferenţa între socialişti şi populari, în săptămâna premergătoare alegerilor, e de numai trei mandate de europarlamentar. PSD şi aliaţii săi ar putea obţine 15 mandate în viitorul Parlament European, conform estimării Pollwatch – o sinteză a sondajelor din ţările UE.

Uniunea Social-Democrată se îndreaptă, potrivit evaluării date azi publicităţii, spre câştigarea alegerilor din 25 mai cu un scor categoric: 42,5% din voturi. Ceilalţi reprezentanţi ai României în forul europarlamentar vor fi propulsaţi de listele PNL (partid cotat la 16,3% din voturi, ceea ce ar putea însemna 7 europarlamentari), PDL (10,9%) si PMP (9,8%) – fiecare partid urmând să aibă câte 4 deputaţi – şi UDMR (5,2%, adică 2 locuri).

In ceea ce priveşte marile familii politice europene, Popularii (PPE) si Socialiştii (S&D) sunt, aşa cum s-a întâmplat pe parcursul ultimelor trei luni, într-o competiţie foarte strânsă pentru prima poziţie: PPE – 212 potenţiali reprezentanţi si S&D – 209.

Spre o mare coaliţie pro-europeană

Socialiştii sunt foarte aproape de îndeplinirea obiectivului de a-i devansa, pentru prima dată după 1994, pe populari. Aceştia, la fel ca şi liberalii, îşi vor vedea ponderea europarlamentară diminuată semnificativ (un minus de circa 20% fata de locurile ocupate in legislatura 2009-2014). Dreapta europeana plăteşte, astfel, preţul masurilor de austeritate şi al crizei de soluţii la provocările social-economice din ultimii ani.

În condiţiile în care atât socialiştii, cât şi popularii vor fi departe de majoritatea de 376 de voturi în plenul forului europarlamentar, cel mai probabil se va forma o mare coaliţie, pentru a se asigura o majoritate pro-europeană. Ar fi doar un consens ceva mai transparent decât cel care a asigurat, în bună măsura, funcţionarea Parlamentului European şi până acum. Iar această majoritate pro-europeana ar putea fi consolidată cu cele 63 de locuri ale Liberalilor. Scăderea acestora cu 20 de locuri faţă de alegerile din 2009 e cauzată mai ales de eşecurile liberal-democraţilor britanici şi ale „democraţilor liberi” germani.

O treime eurosceptică

O astfel de securizare ar putea deveni necesara, având in vedere impredictibilitatea unei treimi europarlamentare ce va fi compusa din aproximativ 52 de comunişti (reuniţi in grupul GUE), 43 de conservatori eurosceptici (ECR), 39 de naţionalişti anti-UE (EFD), 38 de Verzi şi 95 de neafiliaţi încă (populişti şi extremişti anti-europeni, precum şi candidaţi independenţi). Unii din aceştia vor întări grupuri deja existente, alţii, foarte probabil, îşi vor constitui propriul bloc radical.

Un exemplu surprinzător al cooperării deja existente între partidele xenofob-rasiste e îndemnul Frontului Naţional francez către belgienii francofoni de a vota separatiştii din extrema dreaptă flamandă, Vlaams Belang. Grupul europarlamentar pe care cele doua formaţiuni vor sa-l creeze, „Alianţa Europeana pentru Libertate”, va include si europarlamentari din partidele extremiste din Olanda, Austria, Italia, Suedia şi Slovacia. Potrivit predicţiilor actuale, acest grup ar putea cuprinde 39 de europarlamentari (pentru înfiinţarea unui nou grup sunt necesari 25 de deputaţi reprezentând cel puţin 7 ţări).

Însumând locurile estimate pentru partidele ostile UE, e posibil ca acestea să deţină 30% din viitorul Parlament European.

UE după europarlamentare

E foarte posibil, în acest nou peisaj, ca viitorul Parlament European, mult mai polarizat, să nu mai fie locul majorităţilor negociate punctual şi să nu mai reprezinte un legislativ atipic, ca până acum, fără împărţirea specifică parlamentelor naţionale între putere şi opoziţie. Rămâne de văzut ce consecinţe va avea această regrupare forţată asupra funcţionării şi orientării acestui for şi, într-un sens mai larg, asupra modului în care principalele partide vor aborda politica europeană în anii următori.

Până atunci, însă, apropierea dintre marile curente politice va influenţa şi configuraţia la vârf a celor trei instituţii europene: Parlamentul, Consiliul şi Comisia. Se vehiculează diverse variante în care sunt implicaţi atât candidaţii anunţaţi pentru preşedinţia Comisiei Europene, cât şi alte nume, precum cel al şefei social-democrate a guvernului danez. Indiferent cum îşi vor împărţi socialiştii şi popularii, eventual şi liberalii, poziţiile de prim-plan, e certă intenţia aspiranţilor de a reforma activitatea Comisiei Europene.

Atât socialistul Martin Schulz, cât si contracandidaţii săi, popularul Jean-Claude Juncker, şi liberalul Guy Verhofstadt, denunţa falia dintre cetăţeni şi Comisie – o instituţie încă puţin cunoscută (68% din francezi nu ştiu cine e preşedintele acestui for) şi care a ajuns stigmatizată, în anii crizei, pentru toate relele şi eşecurile abătute asupra ţărilor membre. Lipsa de iniţiativă, de empatie socială şi de viziune în identificarea unor soluţii concrete la provocările social-economice au afectat credibilitatea Comisiei.

De aceea, consensul între marile grupuri politice şi un suport parlamentar solid trebuie să fie premisele unei acţiuni curajoase de reconstrucţie instituţională, pentru relansarea proiectului european. Altfel, peste cinci ani, unii din cetăţenii europeni nu vor mai vota la alegerile europarlamentare, ci la referendumuri pentru ieşirea din UE.