Suleymani de Dâmboviţa

Ar fi simplist să credem că asistăm la un simplu efort circumstanţial de reechilibrare a zonelor de putere şi influenţă între instituţii şi actori politici şi economici în România. Asistăm la reciclarea în forme actualizate a unui filon conservator, tradiţionalist şi anti-occidental, care a existat întotdeauna în gândirea unui segment al elitelor româneşti, comuniste şi nu numai.

De la o vreme, o parte a elitei politice româneşti interpretează într-un mod inedit evoluţiile tot mai convulsive în plan internaţional. Lovitură de stat eşuată din Turcia este prilej de atac împotriva "fasciştilor" acoperiţi sau descoperiţi din presă română, Brexit-ul este invocat că îndemn pentru recâştigarea "suveranităţii naţionale", ştirbită de intervenţiile ambasadorului american, iar raportul Departamentului de Stat în care se vorbeşte de corupţia "endemică" din România este primit de unii lideri politici drept o făcătură sau, în cel mai bun caz, o exagerare. Nu vedeţi că investiţiile străine cresc? 

Întrebările nerostite sau rostite în şoaptă merg în aceeaşi direcţie. "De ce în Ungaria justiţia nu se ia de liderii politici?" "Nu vedeţi că suntem trataţi ca nişte cobai, obiectul unui experiment pus la cale de americani şi executat fără crâcnire de către "binom" şi care are drept plan malefic îndepărtarea liderilor "verticali" şi a brumei de capitalişti români?" Nici în Italia lui "mani puliti" nu s-a ajuns la atât de mulţi politicieni şi oameni de afaceri puşi sub acuzare, condamnaţi şi încarceraţi. "Acest experiment trebuie să înceteze" - este ordinul de luptă al elitei uzurpate şi care vine astăzi cu un plan, actori şi resurse bine rânduite. O ţară în care politicienii de top sunt mai bogaţi decât oamenii de afaceri şi în care oamenii nu îi întreabă de sănătate – e varianta lor de a-şi lua ţară înapoi.

Multă vreme am crezut că reacţiile publice tot mai dese reflectă situaţiile personale deloc plăcute ale unor lideri cu probleme în justiţie. M-am înşelat. O contraofensivă împotriva direcţiei actuale a ţării şi, voit sau nu, împotriva direcţiei occidentale a statului este astăzi în plină desfăşurare, potenţată de schimbările strategice şi politice din Europa şi din lume. Elita politică şi economică a tranziţiei, ţintă centrală a acţiunilor Justiţiei în ultimii ani, se reorganizează din tranşee transpartinice. Dispune de resurse importante, este cu spatele la zid şi a ajuns "să nu-i mai fie frică". Dar, pe lângă arsenalul în principal mediatic şi parlamentar folosit până acum, a fost lansată şi arma ideologică, indispensabilă unui proiect de succes. În viziunea lor, pentru a recâştiga independenţa în plan instituţional intern, este obligatorie diluarea influenţei partenerilor noştri strategici. Este în derulare o campanie insidioasă ce vizează instituţiile de forţă şi "Înalta Poartă", culmea, reprezentată de Washington sau, după caz, de Bruxelles.

Ar fi simplist să credem că asistăm la un simplu efort circumstanţial de reechilibrare a zonelor de putere şi influenţă între instituţii şi actori politici şi economici în România. Asistăm la reciclarea în forme actualizate a unui filon conservator, tradiţionalist şi anti-occidental, care a existat întotdeauna în gândirea unui segment al elitelor româneşti, comuniste şi nu numai. Teama de justiţie şi de pierdere a privilegiilor a potentaţilor vremii este doar o faţetă care alimentează acest curent de gândire. România a fost şi rămâne sensibilă la schimbările de echilibru strategic global şi regional şi permeabilă la curentele de gândire şi ideologille pe care le generează. 

Nici momentul actual nu face excepţie de la regulă. Elitele tradiţionale se află sub atac şi în Occident. Ordinea liberală, a pieţelor libere, a democraţiei şi a globalizării este contestată în chiar ţările care au brevetat şi exportat capitalismul şi democraţia ca fenomen global. În regiune, guverne de mâna forte susţin deschis modele de democraţie iliberala, iar admiraţia faţă de Puţin sau Erdogan, a unui model de conducere autoritarist şi a unui capitalism de stat şi oligarhic creşte în fiecare zi şi asta nu doar la noi. Nu întâmplător, prima decizie la Ankara după arestarea puciştilor, a fost de demitere a 2800 de magistraţi incomozi. Admiratorii de la noi ai "sultanului" cred că visează la o astfel de putere neîngrădită sau, măcar, la îngrădirea puterii justiţiei sau a structurilor de forţă ale statului. În numele democraţiei, evident! 

La Summit-ul de la Varşovia, cei mai mulţi ne-am concentrat atenţia asupra elementelor "hard" de securitate. Principala ameninţare din partea Rusiei nu este atât de mult (deşi există şi trebuie contracarată) de natură clasică, încadrabilă în zona Articolului V al Alianţei. Ea se află în zona războiului hibrid, a folosirii pârghiilor economice şi a propagandei anti-occidentale, a acţiunilor de dezbinare a Vestului şi a încurajării directe sau indirecte a forţelor politice şi a vectorilor de influenţă care vorbesc de declinul rapid şi inevitabil al civilizaţiei occidentale. Neputinţa în faţă "diasporei teroriste", a imigraţiei, adâncirea inegalităţilor şi repartizarea injustă a avuţiei în societate, nefericitul Brexit sau tensiunile apărute între Ankara şi Washington amplifică sentimentul de fractură şi pierdere de control. Ele oferă tot atâtea unghiuri de atac pentru adversarii politici şi ideologici ai Vestului. 

Unde se află România pe acest dublu front, intern şi extern? Pentru prima oară de la consensul pro-occidental de la Snagov, elita politică românească nu mai este omogenă în preferinţele sale privind calea de urmat. Fie din motive legate de interese personale sau de grup, fie pentru că acţiunea justiţiei a deranjat prea multe interese, a privat sau va priva de libertate multe zone de influenţă politică şi economică, fie pentru că există un amplu sentiment de neîmplinire şi eşec în societate, premise că şi în România să apară formule alternative la consenul pro-occidental al ultimelor decenii, nu mai sunt doar supoziţii teoretice. Sub deviza reluării rolului primordial al politicului faţă de "instituţii", forţele conservatoare contraatacă, jucând comedia "consesului naţional", dar acţionând sistematic şi organizat pentru găsirea unui nou narativ care să le justifice acţiunile. Clamând cartea euroatlantică, dar încurajând în culise un nou echilibru între America şi Europa, între Est şi Vest care să le servească interesele. Iar "sosul" ideologic, despre care vorbeam mai sus, face parte dintr-o reţeta de inversare a tendinţelor actuale. Pentru păstrarea privilegiilor, libertăţii şi avuţiei celor deranjaţi de actuală situaţie, micii Suleymani de Dâmboviţa îşi dau mâna în apărarea "ţărişoarei" exploatată şi tratată ca o colonie prin intermediul unei clici de vânduţi intereselor guvernelor şi firmelor din Occident. 

Astfel, suprapunerea interesului unei elite ale cărei privilegii sunt deranjate cu interesele forţelor care doresc să limiteze influenţa americană şi europeană în România crează o alianţa informală a cărei forţă nu trebuie subestimată. Miza inversării tendinţelor pro-occidentale şi în România creşte exponenţial, mai ales după convulsiile din Turcia din aceste zile. După principiul vaselor comunicante, cu cât mai mare volatilitatea în zona Marii Negre şi din Mediterana de Est, cu atât devine mai important rolul strategic al României. 

Ar fi însă o eroare majoră să credem că, datorită intereselor noastre evidente de securitate şi de prosperitate, această elită conservatoare şi anti-occidentală nu poate câştigă ceea ce a determinat la Istanbul sau Ankara soarta regimului Erdogan: suportul popular sau măcar suportul unei minorităţi vocale şi organizate pentru o altă cale şi în România. Actualul model economic românesc este în cel mai bun caz generator de creştere economică, dar nu şi de dezvoltare. Inegalităţile frapante din societate, calitatea precară a serviciilor publice, hemoragia plecării tinerilor, precaritatea capitalului autohton şi a clasei mijlocii, demotivarea elitelor, toate creează un teren propice pentru succesul unor formule ideologice şi politice mai aproape de despotismul oriental, naţionalism şi suveranism decât de cultură liberală a Vestului dezvoltat. Asta nu înseamnă, aşa cum observa recent Larry Summers, că internaţionalismul şi globalismul fără limite - sau, în cazul nostru, "europenizarea" indiferentă faţă de sensibilităţile naţionale - nu trebuie să aibă ca şi contrapondere un "naţionalism responsabil". Sau că dezechilibrele evidente dintre modelele economice ale nordului şi sudului, estului şi vestului european, diferenţele filosofice şi practice dintre federalişti şi interguvernamentalişti, între atlantişti şi "împăciuitorişti" în relaţia cu Rusia, între exportatorii de capital şi cei de forţă de muncă sau deficitul democratic al Uniunii şi al ţării trebuie să rămână fără răspuns. Aşa cum spunea un tânăr avocat italian, lider în cadrul Mişcării Cinque Stelle, astăzi prima formaţiune politică a Italiei, la o dezbatere a Institutului Aspen la Roma: "Nu ştiu de ce spuneţi despre noi că suntem partide anti-sistem, când reprezentăm largi majorităţi ale publicului italian şi european. Problema nu suntem noi, ci partidele tradiţionale, cele care au generat starea de numulţumire publică care a condus la apariţia şi succesul nostru". Are dreptate şi se aplică şi în cazul României. Dacă partidele tradiţionale şi "establishment"-ul nu se adaptează schimbărilor din economie şi societate, ele sunt condamnate la ineficientă, scleroză şi irelevanţă. 

Spre deosebire de Italia, sau Austria, Olanda sau Franţa, unde forţele politice radicale sunt deja la maturitate şi se îndreaptă către victorii electorale importante, România mai are sansă unui scurt răgaz până la maturizarea curentelor interne şi externe care pot altera destinaţia occidentală şi, implicit, sansă unui salt real de democraţie, dezvoltare, influenţă şi reputaţie ale Ţării. Demersul preşedintelui şi al guvernului de a relansa spiritul de la Snagov în context post-Brexit şi în apropierea centenarului Marii Uniri este de salutat şi încurajat. Dar să nu ne facem iluzii: interesele personale ale majorităţii liderilor politici actuali sunt în favoarea unui alt consens decât cel al continuării luptei împotriva corupţiei, a depolitizării administraţiei statului şi a promovării unei noi generaţii de lideri politici, inclusiv a deschiderii partidelor către elitele profesionale din ţară şi străinătate. Cămaşa este mai aproape de piele pentru cei mai mulţi dintre ei, iar mimarea unor convingeri în care nu crezi este deja un sport naţional. Faceţi o aritmetică simplă: câţi dintre actualii şi foştii lideri ai partidelor existente au probleme cu justiţia? Ce credeţi că vor prefera după alegerile din toamnă? "Cătuşe sau alimentări cu apă"? Estul sau Vestul? Puterea fără îngrădiri a unui Suleyman sau domnia legii? 

Pentru partidele mari din România, deşi aflate în criză de lideri şi confuzie ideologică, lucrurile nu sunt încă pierdute. La PSD, partidul unde mi-am început experienţa politică şi a cărui evoluţie nu-mi poate fi indiferentă, există o şansă importantă ca rapid, după era Dragnea să urmeze la conducere lideri dintr-o altă generaţie şi mentalitate, care înţeleg miza strategică a perioadei şi rolul decisiv al primului partid al ţării în această etapă crucială. PSD poate (re)deveni o forţă a progresului şi a europenizării ţării, capabil să ofere o gândire economică şi politici sociale proaspete şi nu una conservatoare, tranzacţională şi antioccidentală. Şi liberalii, odată intraţi în zona "monocefală" de conducere au, la rândul lor, resurse de reinventare şi clarificare doctrinară. În absenţa acestor transformări, indiferent de formula de majoritate din toamnă, calitatea guvernării va rămâne precară, "monstruoasa coaliţie" a celor care doresc restauraţia îşi va putea pune în practică planul deja atât de străveziu, iar nemulţumirea publică va ajunge din nou la cote incandescente. Şi efortul lui Nicuşor Dan, Clotilde Armand şi USR sunt de susţinut. Este preferabil că noua generaţie de partide, deşi inevitabil incomode, să poată mobiliza şi alte segmente de public pe direcţia democraţiei participative, a statului de drept şi a alianţelor României. Din aceste motive PSRO nu s-a grăbit să îşi exprime o opţiune imediat după alegerile locale. Ne vom alătura vocea şi ne vom asocia exclusiv cu cei cu care avem convingeri şi scopuri comune. Simpla intrare în Parlament nu justifică abandonarea acestor valori şi principii, iar apropierea de formaţiuni şi lideri care au ca obiectiv declarat deraierea României de pe calea luptei anticorupţie şi a liniei pro-occidentale este de neacceptat. 

Pe lângă transformarea din clasa politică, pentru că interesele interne şi cele externe care propun o altă cale decât cea a direcţiei ferme către America şi Europa să nu aibă succes, efortul de a construi o baza consensuală în jurul unui nou proiect de societate trebuie reluat neîntârziat. El trebuie să depăşească cadrul iniţial al întâlnirilor de la Cotroceni, din sediile de partide, BNR sau Academia Română. Un consens care să remobilizeze toate energiile constructive ale naţiunii trebuie să implice politicienii integri şi patrioţi din toate partidele, din mediile profesionale, academice şi civice ale ţării şi ale diasporei. Trebuie implicate elitele de bună credinţă care au opinii diferite faţă de submodelul românesc de capitalism, nivelul de integrare într-o Europă cu mai multe viteze care se pregăteşte, sau care împărtăşeşc viziuni ideologice diferite faţă de contractul nostru social. 

Recâştigarea sau păstrarea încrederii majorităţii românilor într-un nou proiect de ţară, într-o Românie ancorată fără ezitare şi pe termen lung în tabăra democraţiilor liberale occidentale, fidelă alianţelor şi parteneriatelor noastre, va fi mult mai dificilă decât acum două decenii la Snagov sau acum un deceniu, la momentul integrării. Lumea se schimbă, iar ordinea mondială construită de Europa şi preluată de America este ea însăşi sub asalt. Iar loviturile de stat nu sunt toate cu armata în stradă şi în atenţia întregii lumi. Lupta pentru sufletul naţiunii şi locul nostru în taberele care îşi reîmpart sferele de influenţă este în plină desfăşurare. Pentru noi şi pentru generaţiile care vin, să demonstrăm celor care, în intern şi din extern, speră că vom abandona (încă o dată) tabăra în care cu greu ne-am făcut loc: interesul fundamental al României şi singură cale de emancipare, salt de civilizaţie, securitate şi independenţa reală se află în Vest. Şi acolo trebuie să rămânem, indiferent dacă "puciştii" interni şi forţele externe şi-ar putea propune sau imagina un alt drum pentru România.