Terente, hoţii de cai şi revoluţia fiscală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Afară este o toamnă demnă de lirica lui Bacovia. Nimic din imaginea toamnei mândre, rodnice din manualele şcolare, totul este cenuşiu. Cei 28 de ani de la căderea Zidului Berlinului, cândva o dată simbol omniprezentă, abia dacă mai sunt amintiţi pe la o cronică a zilei, în mass-media.

Toate revoluţiile par încremenite între coperţile manualelor şi tratatelor de istorie în faţa ultimei „revoluţii“, desprinsă din dramaturgia lui Caragiale, revoluţia fiscală, ultima găselniţă a guvernului de la Bucureşti, care poate fi considerat cel mai incompetent din cei 28 de ani care se vor împlini de la evenimentele din decembrie 1989.

România se află pe marginea prăpastiei şi asta o ştim cu toţii. Ministrul Apărării de la Bucureşti, care se întorcea de la o întrunire a miniştrilor Apărării din ţările NATO, se afla aseară blocat pe Aeroportul din Bruxelles, din cauza anulării unei curse TAROM. Alături de domnia sa era şi comisarul european pentru dezvoltare regională, erau şi europarlamentari români pentru care zborul spre ţară este o necesitate absolută. Am toată consideraţia pentru piloţii şi personalul navigant al TAROM, sunt oameni extraordinari care îşi fac datoria zi de zi pe nişte sicrie zburătoare. Cu siguranţă că doar competenţa comandantului a prevenit o tragedie. Cât despre managerii TAROM, sunt convins că ar fi putut zice, „hai mă, băgaţi cărbuni, lăsaţi-o că merge şi aşa!“

Imaginea TAROM este imaginea României. Managementul României este defectuos. Euro a sărit pragul psihologic de 4,6 lei, înregistrând cel mai scăzut curs din ultimii 5 ani, adică din 2012 încoace, anul sumbrei victorii a USL.

Ministrul de Finanţe se jură cu lacrimi în ochi, că treaba merge bine („la noi, treaba merge ibrişin, nu se amestecă nimeni aici“, spunea căpitanul portului din „Toate pânzele sus“ - n.a.) precum geambaşii din târg care vor, în felul ăsta, să îţi arate că mârţoaga de care vor să scape, potcovindu-te cu ea, este „pursânge arab“ şi că preţul e de chilipir pentru că are omul copii de hrănit acasă şi nevasta bolnavă.

Investiţiţiile în infrastructură, măririle salariale din programul de guvernare, o fiţuică frumos colorată care valorează mai puţin decât hârtia şi cerneala folosite la tipărirea ei sunt de mult o amintire.

Ion M. Ioniţă scria zilele trecute, pe blogul său de pe adevarul.ro, pe bună dreptate, că banii UE nu sunt atraşi de guvernul de la Bucureşti, pentru că sunt „greu de furat“. Aş vrea să adaug că Uniunea Europeană are şi ea anumite probleme, ca orice structură politică veche de aproape şapte decenii. Statele Unite ale Americii, între Constituţia Americană şi Războiul de Secesiune, au traversat cam aceeaşi perioadă de timp. De aceea, nici Uniunea Europeană nu ne mai roagă cu bani aşa cum o făcea acum un deceniu, întrucât statele membre sunt mai vocale şi vor să îşi apere propriul interes mai mult decât interesul comunitar. Totuşi, robinetul cu bani este deschis, numai că noi nu vrem, din motive lesne de înţeles, să ne mişcăm „mai cu talent“.

Mai toţi analiştii politici bat apa în piuă, la ore de maximă audienţă, cu motivaţii pro şi contra aşa zisei revoluţii fiscale. Unii zic că e mană cerească, alţii spun că a înviat Terente. Totuşi, toţi ocolesc ideea centrală care stă la baza acestei escrocherii ordinare.

Că guvernul de la Bucureşti a ajuns la fundul sacului, se ştie. Au băgat mâna adânc, şi-au ascuns „para-ndărătul“ prin „off-shore“-uri, iar acum vor să arate că se ţin de cuvânt cu mărirea salariilor.

Ca să citez cunoscuta replică din filmul „Balanţa“, „după cum bine ştiţi, dar vă faceţi că nu ştiţi“, mutarea contribuţiilor de la angajator la angajat ascunde o manevră specific „teleormăneană“. Deja scârţâie placa stricată de patefon cu melodia „avem cea mai importantă creştere economică din UE“. Echivalează cu „Doamna Ministru al Muncii şi Justiţiei Sociale, Lia Olguţa Vasilescu a fost felicitată de Oxford University şi de Université de Paris-Sorbonne pentru cunoştinţele sale de limba engleză şi limba franceză“. Pentru că melodia „celei mai importante creşteri din UE“ sună bine pentru creditorii externi, dar nu suficient, „băieţii de pe Victoriei“ au zis să pluseze, adică să crească salariul brut artificial, prin mutarea de la angajator la angajat a contribuţiilor. Omul nu vede un sfanţ în plus la salariu (sau poate vedea 2-3 lei după unele aprecieri - n.a.), dar pentru cel care dă credite, perspectiva e bună. O ţară care creşte salariile (fie şi pe hârtie, fără finalitate practică - n.a.) şi are creştere economică poate lua credite mai uşor. E ca şi cum bancherul îl întreabă pe bietul amator de credite „aveţi şi bonuri de masă?“, că doar i-ar mai creşte puţin şansele să devină eligibil pentru credit. România este înglodată în datorii, dar poate obţine credite, fiind „pe creştere“ faţă de alte state care sunt în recesiune. Puţin îi interesează pe creditori dacă are debitorul posibilitatea să ramburseze creditul.

Guvernul de la Bucureşti caută cu disperare bani să plătească dezmăţul bugetar (prin care au ajuns primarii din comune româneşti uitate de Dumnezeu şi secretarele lor să aibă salarii mai mari decât preşedintele României - n.a.) susţinut în ultimul an şi noile credite sunt tentante. Profesorilor nu li s-au mărit salariile, iar bonuri de masă nu au avut niciodată. Cei din Sănătate să zică „Doamne ajută!“ că le-au primit şi încă le vor mai primi. Nici FMI, Banca Mondială nu pot sta cu banii în conturi, că asta contravine teoriei capitalismului, aşa că au nevoie de fraieri disperaţi să ia credite. Şi, vorba, unui fost lider comunist balcanic, Iosip Broz Tito: „Banii nu îi plătim noi, ci copiii şi nepoţii noştri“. Acel lider contractase bani pentru dezvoltarea ţării, „băieţii de pe Victoriei“ iau bani să poată supravieţui şi să nu îşi schimbe locurile călduţe din Guvern cu altele mai puţin confortabile, precum băncile opoziţiei din Parlament, de unde sigur vor vedea mai aproape Rahova sau Jilava. Să nu ajungă acolo, încearcă să forţeze nota cu modificările la legile justiţiei, de pe vremea „Ordonanţei 13“. Să mai stea la putere, au pregătit deja îndatorarea generaţiilor viitoare. Se apropie alegerile europarlamentare, prezidenţiale, iar din 2019 România va deţine Preşedinţia Consiliului UE, motive de propagandă deşănţată şi demagogie, că doar la astea se pricepe Guvernul.

Deja, sindicatele ameninţă cu proteste, serile de weekend, în ciuda frigului pătrunzător de afară, sunt marcate de proteste în toată ţara. L-aş parafraza aici pe scriitorul teleormănean Zaharia Stancu, care în romanul „Desculţ“ a pus în gura eroului principal Darie următoarele vorbe: bogatul nu aude strigătul săracului, pentru că îşi îndeasă căciula pe urechi-căciulă de astrahan. Mâine-poimâine îl vedem pe Liviu Dragnea ieşind în faţa poporului, zicând ca Ilie Moromete, personajul creat de alt scriitor teleormănean faimos, Marin Preda: „N-am, nu înţelegi că n-am? Ce crezi că noi fătăm bani?“

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite