Totul se reduce la bani
0
O naţiune trece de-a lungul timpului prin tot felul de obsesii. Unele o întăresc, altele o pot distruge. Nu e nici bine, nici rău, e pur şi simplu în natura lucrurilor, iar rezultatul final e modul în care alege să trăiască o societate. În ultimii 25 de ani, obsesia noastră au fost banii. Nu suntem singurii care au suferit de această foame imensă care mistuie intens. Dar cu siguranţă am fost mai pasionali decât majoritatea.
Am iubit banii, aşa cum Ion al lui Rebreanu a iubit pământul. Am vândut tot ce am avut şi le-am mai vinde o dată, dacă s-ar putea. Am vândut trecutul şi am amanetat anii care urmează. Au trecut deja câteva generaţii de la decembrie 1989 şi singura moştenire rămasă e foamea de bani. Politicieni, afacerişti, poliţişti, avocaţi, medici, profesori, funcţionari publici, oameni educaţi şi trepăduşi transformaţi peste noapte în combinatori au cu toţii un numitor comun şi o obsesie pe care o transmit mai departe celor cărora îi urmează: bani, mulţi bani, cât mai mulţi bani cu putinţă. Şi, ca orice obsesie, nu există o limită superioară, nu poţi găsi momentul în care să spui „îmi e suficient, de mâine nu mai fur”. Câţi dependenţi cunoaşteţi care s-au vindecat cu ajutorul unei crize de conştiinţă?
Elena Udrea, Adrian Năstase, Relu Fenechiu, Dan Voiculescu şi mulţi alţii se plâng că li s-au fabricat dosare. Că DNA a ajuns să conducă România, deşi nu există niciun articol în Constituţie care să prevadă acest lucru. Refrenele sunt identice, indiferent de partid, tabără, doctrină: „nevinovat până la verdictul final” şi „încetaţi să mai consideraţi averea un păcat”. A fost chestiune legată de deontologie să îl laşi pe Relu Fenechiu să ajungă în Guvern şi să stea ministru până în ultima zi, doar pentru că nu era condamnat definitiv într-un proces interminabil. Interpretarea pe dos a eticii şi pseudo-drepturile omului i-au permis să plece de la Ministerul Transporturilor, direct la Penitenciarul din Iaşi. Dar Relu Fenechiu nu e o excepţie, e o picătură într-o mare de adoratori ai banilor.
Avem un Prim Ministru care a făcut puşcărie pentru corupţie şi a plătit destul de lejer prejudiciul din dosarul în care a fost condamnat. Cele mai bune vânzări ale anticariatelor şi galeriilor de artă din Bucureşti au fost pe vremuri zilele de naştere ale lui Adrian Năstase. Zvonul, neconfirmat ce-i drept, era că se afla în directă competiţie cu Dan Ioan Popescu, ministru în guvernul său, pentru a vedea care va deveni primul miliardar (pentru exactitate, vă rog să faceţi diferenţa dintre miliard şi milion). Între timp, şi Dan Ioan Popescu a trecut printr-un proces şi confiscarea unor sume de bani. Să revenim la lista de Premieri care au fost asociaţi prin tot felul de afaceri dubioase. Nicolae Văcăroiu a fost conexat într-un dosar privind încălcarea embargoului privind Iugoslavia. Radu Vasile a fost anchetat în dosarul privatizării Romtelecom. Călin Popescu Tăriceanu a condus un guvern din care un număr impresionant de miniştri sunt deja în puşcărie. Emil Boc este acuzat de Gabriel Sandu că primea lunar 300.000 de euro din banii produşi de acesta ca ministru, ca bani pentru partid. Victor Ponta le are pe toate. A fost acuzat că e ofiţer acoperit, că e implicat în dosare penale şi în vara anului trecut se zvonea că e iminentă o posibilă arestare.
Nu cred să mai existe vreo ţară din Europa care să fi avut atât de mulţi miniştri suspectaţi de corupţie.
Numărul de minştri arestaţi, anchetaţi şi cercetaţi e impresionant. De la Elena Udrea la Codrut Sereş, am văzut de toate. Trafic de influenţă, mită, corupţie, contracte măsluite, privatizări dubioase, subminarea economiei naţionale, aderare la grup infracţional transnaţional, complicitate la spionaj. Slavă Domnului că nu au ştiut cum să facă bani din terorism sau că nu s-a găsit vreun deştept care să aibă vreo relaţie cu fundamentaliştii din Orientul Mijlociu. Ne raportăm încă la epoca fanariotă ca la o mare tragedie şi o vreme a hoţiilor. Dar cred că ce s-a întâmplat în 25 de ani depăşeşte acele vremuri cu mult.
Parlamentul e un veritabil cuib de hoţi. Nu rareori poţi vedea pe la restaurantele cu preţ redus din Casa Poporului parlamentari însoţiţi de consilierii lor discutând cu tot felul de inşi dubioşi. Limbajul corporal şi vorbele şoptite îi fac clienţi siguri ai DNA-ului şi ai buletinelor de ştiri. Sunt maeştri ai combinaţiilor, sunt în toate partidele, fără excepţie, acceptă orice le poate aduce un beneficiu, de la o sticlă de alcool până la sute de mii de euro. Deşi corupţia şi traficul de influenţă par a se practica pe scară largă prin Parlament, dacă numărăm dosarele, nu am văzut niciun parlamentar din actualul legislativ care să demisioneze pe motiv de morală sau etică. Sau măcar vreo declaraţie de revoltă sau un gest de decenţă din partea unora care au împărţit locurile prin comisie cu alde Gigi Becali şi alţii ca el. Am exportat cu succes modelul şi la Parlamentul European, unde Adrian Severin nu s-a putut abţine de la o combinaţie privind amendamente cumpărate ilegal.
Instituţiile democraţiei noastre sunt şi ele pline de dubioşi.
La SRI a fost director Radu Timofte, prieten de-o viaţă cu Sorin Ovidiu Vîntu. La SIE a fost Cătălin Harnagea care a avut deja parte de percheziţia locuinţei pentru cercetări legate de dosarele EADS şi Microsoft. La CNA avem o preşedintă care e înregistrată vorbind despre afaceri dubioase şi a fost chemată la DNA ca să dea cu subsemnatul. Avocatul Poporului nu există şi e un instrument politic desăvârşit. La Curtea Constituţională avem un judecător care năşeşte interlopi şi o judecătoare care era prietenă la cataramă cu fostul preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, arestat la domiciliu. În scurt timp o să rămânem fără preşedinţi de Consilii Judeţene în funcţie. Aproape toţi au dosare pe rol şi o parte dintre ei sunt deja cazaţi în puşcărie. La Poliţie se ridică aproape zilnic tot felul de comisari. La Timişoara a fost arestat Inspectorul şef, iar la câteva zile l-au săltat şi pe locţiitorul său. Vameşii sunt clienţi fideli ai anchetelor de corupţie. Prin Justiţie găsim tot felul de judecători şi judecătoare care negociau prin wc-uri sau lifturi taxe ca să rezolve dosare. Doctori şi profesori reţinuţi pe capete pentru şpagă şi favoruri sexuale. Nu există vreun domeniu care să nu fie atins măcar de un scandal în care cineva sus-pus să nu fi încercat să tragă un folos financiar de pe urma poziţiei pe care o ocupă.
Nici capitalul autohton nu e mai breaz. Dinu Patriciu, Dan Adamescu, Dan Voiculescu, Gigi Becali, George Copos şi majoritatea Topului 300 au fost amestecaţi până peste cap în politică şi învârteli. Senzaţia e că nu s-au făcut niciun fel de afaceri cinstite. Asfaltatori, constructori, firme de asigurări şi Autoritatea de Supraveghere Financiară, firme de IT, agricultori, petrolişti, comercianţi şi tot felul de intermediari se îngrămădesc la DNA. Fotbalul a dat şi el arestări pe bandă rulantă, de la sportivi care furau statul până la cei care vindeau maşini furate. Agenţi şi patroni care au muls 25 de ani marea performanţă sunt astăzi la puşcărie. Patroni de televiziuni şi ziarişti care fac agenda zilnică şi urlă împotriva corupţiei celorlalţi sunt şi ei la puşcărie sau căutaţi cu mandat.
Lista de mai sus e construită cu ajutorul memoriei recente şi conţine cazurile cele mai mediatizate. Sunt multe nume care nu se regăsesc în ea pentru simplu fapt că nu e o intenţie de a le însuma pe toate. Sunt doar exemple ale momentului în care ne aflăm. Şi mai ales, sunt dovada clară a faptului că oricât de mult am vrea să spunem că, printr-o joacă a sorţii, au ajuns la Putere oameni de proastă calitate, de fapt răspunsul nu stă în destinul personal al celor învinuiţi de corupţie. Vina majoră e a modelului de societate pe care l-am construit după 1989.
Oricât de ciudat ar suna, suntem aici pentru că am construit o ţară în care toată lumea fură.
Nu doar Adrian Năstase sau Viorel Hrebenciuc. Ci toată lumea. Toţi cei care au intrat în sistem şi au primit o slujbă importantă nu aveau cum altfel să supravieţuiască. Dacă nu jucai cum ţi se spunea, erai eliminat. Punct. Cazul Panait şi alte câteva sunt elocvente. Modelul născut după 1989 a presupus spolierea completă a oricărei resurse, de dragul banilor. Pentru niciun alt motiv. Ci doar o dorinţă irezistibilă de a face bani cu orice mijoace.
Nu a fost doar nevoia de acumulare de capital, nu eram doar o societate ieşită din comunism care avea nevoie să experimenteze un alt model. Am ales să ne scufundăm în cristelniţa banilor fără nicio rezervă. Scopul primordial au fost banii, doar banii. Aceşti oameni nu au făcut bani pentru a dezvolta afaceri şi a face locuri de muncă, pentru că erau pasionaţi de economie, fiscalitate sau bursă. Nu au făcut bani pentru posteritate şi ca să îşi vadă numele pus unor străzi, şcoli sau alte clădiri publice. Nu au făcut bani pentru că erau fascinaţi de un model economic sau pentru că au vrut să inventeze sau să inoveze în vreun domeniu. Cea mai bună dovadă pentru această boală nevindecabilă e modul în care trăiesc. Au case enorme şi urâte, ascunse prin pădurile din jurul Bucureştiului. Progeniturile nu le sunt în stare să termine o şcoală redutabilă şi conduc maşini scumpe cu viteză şi iresponsabil pe străzile înguste pe care le-au asfaltat de zeci de ori taţii lor. Nu lasă nimic în urma lor, nu au nicio dorinţă de evoluţie şi nici nu le-a trecut prin cap că în afară de a ieşi la televizor şi „să te pişi” pe toată lumea pentru că ai bani, poţi să mai faci şi altceva cu ei. Şi nu mă refer aici la a împuşca elefanţi în Africa şi să plăteşti apoi sume enorme ca să îi aduci împăiaţi în ţară.
Şi au fost la fel de orbiţi şi atunci când a venit vorba de moştenirea lor genetică. A face bani a devenit mod de viaţă şi cadou pentru generaţiile următoare. Viorel Hrebenciuc e un model pentru acest gen de comportament. E nevoie să nu mai ai nicio urmă de responsabilitate, ca să îţi bagi fiul într-o afacere care presupunea să furi de la stat sute de mii de hectare şi sute de milioane de euro. Acelaşi model se regăseşte şi la Dorin Cocoş. Ce educaţie credeţi că le-au oferit cei doi fiilor lor? Cum le-au explicat că trebuie să semnezi, să duci banii, să faci comisioane şi câte altele, fără să îţi fie teamă că îţi vei vedea copilul în puşcărie. Lacrimile lor de pe la tribunal sunt tardive şi nu demonstrează decât că într-un fel sunt şi ei oameni.
Răspunsul e deosebit de simplu. Nu au crezut vreodată că aşa ceva se va întâmpla. Sistemul a fost construit ca ei să fure şi nu avea de ce să schimbe ceva nici pentru generaţiile următoare. Sunt convins că dacă un ziarist l-ar fi întrebat, cu o zi înainte de arestare, pe Adriean Videanu dacă îi e teamă de arestare, el ar fi spus că orice e posibil, dar să i se întâmple aşa ceva lui e puţin probabil. El chiar se credea nevinovat, nu a făcut altceva decât au făcut toţi cei din jurul său. Poate cu mai mult talent, dar sigur nu a făcut ceva diferit. Şi atunci, de ce el? Credeţi că dacă pică Guvernul Ponta, posturile din administraţie şi deconcentrate se vor negocia altfel decât mergând pe firul banilor?
Tocmai din aceste motive, singura cheie în care trebuie citit interviul Elenei Udrea e cel al firului banilor. Ce ne-a spus de fapt doamna Udrea? Că SRI-ul, care trebuie să protejeze România, se ocupă de finanţarea unui post TV, care aparţine unui apropiat al lui Victor Ponta (personaj bănuit de a fi apărut în viaţa publică pe filiera serviciilor), cu bani de la Dorin Cocoş, soţul celei susţinute până la capăt de Traian Băsescu. Care e laitmotivul mărturisirii? Banii. Nu siguranţa naţională, nu etica şi morala, nu democraţia, nu principiile şi reprezentarea politică a cetăţenilor. Unde sunt principiile dreptei contra celor ale stângii? Unde e dezbaterea despre austeritate, despre investiţii, despre creştere economică? De fapt tot ce contează sunt: Banii.
Vorbele Elenei Udrea se citesc cu atenţie şi se verifică cu lupa. Cum ar fi ca decăderea ei să tragă după ea şi SRI? E o evoluţie totuşi! Când au venit să îl ia, Adrian Năstase s-a împuşcat în gât. Fără victime colaterale. La Dan Voiculescu s-a încercat o mişcare populară cu oameni ieşiţi în stradă. Acum abia am ajuns la fineţuri. Dacă e bal, să fie bal până la capăt. Că doar nu o să piară o lume în linişte şi cuprinsă de remuşcări. Artificii. Măcar de s-ar duce toţi.
Care e laitmotivul mărturisirii? Banii. Nu siguranţa naţională, nu etica şi morala, nu democraţia, nu principiile şi reprezentarea politică a cetăţenilor.
De fapt trăim într-o tragedie. Opţiunea de a nu fi parte a sistemului nu există. Să ai o profesie liberală presupune să poţi să şpăguieşti pe cineva care să îţi permită accesul în sistem. Să lucrezi pentru cineva nu mai presupune să fii angajatul lui, ci un fel de sclav, eventual să ”o sugi din picioare” după cum ne spune cronicarul, pentru ca ulterior să te dovedeşti ”un ingrat şi un nerecunoscător” cu cel care te-a făcut om. Deşi nu suntem toţi la fel şi ei nu sunt mai mulţi decât noi, masa critică a celor care se bucură că sistemul a ajuns în halul în care este astăzi e încă suficient de mare şi puternică.
Vrem o politică altfel? Iată aici un model de politică altfel. Daţi-i afară din partid, nu-i mai invitaţi să se retragă. Nu-i mai citaţi cu blogurile scrise din puşcării şi nu-i mai victimizaţi. Nu-i mai alegeţi în Parlament sau Guvern. Nu-i mai primiţi în viaţa publică. Cum cine să facă asta? Noi.
Se încarcă comentariile...
