Viitorul ideii monarhice în România în cumpănă

În cartea Suveranii României. Monarhia, o soluţie?, apărută în anul 2014 la editura Humanitas din Bucureşti, profesorul Lucian Boia face observaţia că Mihai ar fi fost „cel mai normal rege al României cu condiţia ca vremurile să fi fost normale”.

Din păcate, de la data de 6 septembrie 1940, atunci când a urcat a doua oară pe tron, şi până în zilele apusului de soare de acum, Regele  nu a avut deloc parte deloc vremuri normale. Nici pe departe. De unde tragismul condiţiei sale pe care o invocam în editorialul publicat joi.

De unde şi marile merite ale Regelui, de unde şi respectul pe care toţii, monarhişti sau nemonarhişti îl datorăm copleşitoarei sale personalităţi.

În ziua celei de-a două încoronări, tânărul Suveran rostea un jurământ despre care cărţile de istorie ne spun că ar fi fost conceput de însuşi generalul Ion Antonescu. Printre altele, noul Rege jura să apere cu sfinţenie fiinţa Statului român şi integritatea teritoriului român. Or, în momentul în care Maiestatea Sa urca iarăşi pe tron, integritatea Statului român fusese deja grav afectată. Cu toate acestea, Regele a învins contextul şi istoria neprielnice izbutind să-şi şi respecte jurământul. Ceea ce s-a petrecut la 23 August 1944 fiind actul esenţial prin care Mihai şi-a îndeplinit promisiunea.

De îndeplinirea acestei înalte făgăduieli regale nu s-au putut bucura nici românii de rând, dar nici Regele. Ci comuniştii români şi stăpânii lor de la Moscova. Care nu au aşteptat defel ca proiectata alungare a Regelui să devină fapt, ci au început, chiar înainte de 6 martie 1945, data când guvernul dr. Petru Groza a preluat puterea, comunizarea ţării. Căreia Regele a făcut tot ce i-a stat în putinţă să i se opună.  Normalitatea şchioapă din România deja supravegheată de Comisia Aliată de Control dominată de sovietici a fost înlocuită cu anormalitatea absolută în data de 30 decembrie 1947. Atunci când, manu militari, Regele a fost obligat să abdice şi să părăsească ţara a cărei istorie cunoştea din acel moment o cezură nemaiîntâlnită şi mulţi zeci de ani fatală.

Firesc ar fi fost ca, odată regimul comunist înlăturat, Partidul Comunist dizolvat şi Constituţia ceauşistă abrogată ca urmare a victoriei Revoluţiei din 1989, normalităţii să i se creeze condiţiile de a-şi recâştiga toate drepturile. Or, asta ar fi presupus şi un referendum care să le dea românilor dreptul de a-şi alege în deplină libertate şi conştiinţă forma de guvernământ.

Faptul acesta nu s-a întâmplat niciodată, socotindu-se a priori că ar fi fost vorba despre o procedură inutilă şi costisitoare al cărei rezultat era oricum lesne de anticipat. Or, după cum bine se ştie, în realitate, democraţia nu e deloc inutilă, chiar dacă e costisitoare. La fel cum nu e nicidecum inutilă nici reconcilierea noastră, a întregului popor, cu propria istoria. O reconciliere pe care regimul marcat de esenţe rezidual comunistoide instalat la putere în după-amiaza zilei de 22 decembrie şi reconfirmat prin votul greşit din Duminica Orbului a anului 1990 nu a dorit-o şi nici nu a încurajat-o niciodată.

Normalitatea fragilă, dacă nu cumva chiar şi aparentă instalată începând, să zicem, odată cu anul 1997 şi care ar fi putut fi mult mai solidă dacă preşedintele Emil Constantinescu nu s-ar fi manifestat atât de ezitant precum a făcut-o, normalitate acceptată de voie, de nevoie, din cameleonism sau interes mai apoi şi de preşedintele Ion Iliescu, va fi, după părerea mea, serios pusă la încercare odată cu ieşirea din scenă a Regelui. Transferul de putere şi de prerogative ce s-a petrecut cu câteva luni în urmă, o operaţiune socotită de unii comentatori ca fiind normală, de alţii drept o a două abdicare a Regelui, ridică serioase întrebări legate de viitorul ideii monarhice în România.

Întrebări a căror acuitate, dar şi îngrijorare conţinută creşte cu atât mai mult cu cât, în ultimele luni, Casa Regală a întreţinut o comunicare eliptică, deficitară cu românii. Facilitând în consecinţă o nedorită şi neproductivă zvonistică legată de ceea ce se întâmplă în interiorul ei, de condiţiile plecării din ţară, de motivele ce au determinat decizia retragerii titlului de Principe şi a apelativului Alteţă Regală lui Nicolae Medforth Mills, nepotul Regelui, de interesele nu tocmai clare ale urmaşilor direcţi ai Majestăţii Sale..

Principesa Margareta, devenită Custode al Coroanei, nu este atât de populară printre români aşa cum ar fi fost de dorit să fie. Nici măcar în rândul intelectualilor şi al artiştilor pe care a încercat să îi frecventeze, Principesa nu se bucură de suficient de multă simpatie, în pofida acţiunilor culturale şi umanitare pe care le-a patronat. La  toate acestea adăugându-se şi pactul neinspirat pe care se pare că Principesa ar fi gata să îl încheie cu PSD şi cu dl. Liviu Dragnea, adică cu urmaşii politici ai celor care în anii 90 l-au umilit pe Rege, doar pentru a obţine clarificarea administrativă a situaţiei Casei Regale

Principele Radu are parte de încă şi mai puţine sentimente bune din partea compatrioţilor săi. Et pour cause. Neclarităţile din trecutul său de dinainte de 1989, excesele comportamentale şi de grandoare intervenite în atitudinea lui de după 1990, mai cu seamă după ce a devenit membru al Casei Regale, candidatura neinspirată şi eşuată la prezidenţialele din 2009, o candidatură înainte de orice inadecvată, împotriva valorilor monarhice, candidatură ce nu trebuia nici măcar imaginată, i-au făcut Principelui mai mult rău decât bine. Afectându-i consistent şi ireversibil imaginea.

Toate aceste fapte cumulate ridică serioase întrebări referitoare nu doar la viitorul monarhiei şi la monarhie ca soluţie, ci la viitorul însuşi al ideii monarhice în România. La simbolistica acestei idei. Pentru idee, pentru vigoarea ei, pentru semnificaţia sa simbolică vremurile ce vin mi se par a se anunţa  anormale. Şi nu din pricina românilor. Şi, poate, nici din cauza istoriei.