Poveşti cu bunici de la cititorii „Adevărul”: Poveşti de iarnă. O Portocală. Sfârşitul lumii

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bunul Niculae, de ziua lui FOTO: Arhivă personală
Bunul Niculae, de ziua lui FOTO: Arhivă personală

Cititoarea "Adevărul" Anca Moldovan ne-a trimis o poveste emoţionantă ce îl are ca protagnoist pe ”bunul” Niculae. În rândurile ce urmează ea descrie atât momentele în care bunicul era mereu activ, intrând în jocul nepoţilor, cât şi clipele în care rolurile s-au schimbat, iar bunul avea nevoie de sprijnul lor: ”Văd cum se prinde de mine cu mâinile lui slabe, iar degetele noduroase se încleştează pe braţul meu. Ce schimb de roluri!”.

Iarna, cu perioada de sărbătoare, e prilejul perfect de aducere aminte a unor momente de poveste din copilăria mea. O poveste cu început şi sfârşit şi continuări, căci lumea continuă să existe. Sunt o norocoasă. Mi-am cunoscut toţi cei patru bunici, chiar dacă la momentul apariţiei mele ei erau deja în vârstă şi doi dintre ei au ieşit foarte repede din viaţa mea. Povestea mea este despre bunicul meu matern, bunu Niculae, căci nu îmi amintesc să îi fi spus vreodată „bunicule”. 

Pe bunu îl cunosc dintotdeauna, începând cu momentele când copil fiind stăteam în picioare în patul de la geam din casa dinapoi (camera din spate a casei bunicilor mei) împreună cu fratele meu şi îl aşteptam să apară de unde era plecat. Ştiam noi că urma să apară la un moment dat pe portiţa de lângă poiată şi noi o să-l vedem înainte să ne vadă el.

În copilărie am petrecut multe zile la ţară, la bunicii materni. Trăia şi bunica pe atunci şi ea ne supraveghea pe lângă casă. Aşa că puteam sta acolo şi noi doi şi verii noştri mai mari. Bunica ne supraveghea, hrănea, îmbrăca. Dar bunu era responsabil cu acţiunea. El era mereu activ, mereu în alertă, mergea, venea, se juca cu noi. Vara ne plimba cu căruţul de butelie, ne lăsa să ne dăm în hinta agăţată la cuptor. Iarna ne ducea cu sania pe drumul acoperit de zăpadă, în timp ce noi strigam cât ne ţineau puterile „Mai repede, bunule, fugi!” Şi bunu râdea şi se străduia să meargă cât îl ţineau picioarele de repede...

Iarna a fost mereu anotimp de bucurie la ţară. În curtea plină de omăt, bunu făcea cărări dimineaţa devreme ca să poată lucra în gospodărie, iar peste zi noi foloseam grămezile de zăpadă ca să ne luptăm cu verii noştri ascunşi îndărătul lor. Ţipam şi râdeam, iar bunica mărunţică alerga disperată de la unul la altul să ne oprească, ţipând la rândul ei către bunu: „Mă Niculae, mă, nu-i lăsa, ia că mâncă omăt!” Bunu râdea şi ni se alătura la joacă. Era de partea noastră.

Serile erau momente deosebite, urma un fel de ritual în care bunu intra în casă după ce îşi termina treburile şi se aşeza pe lăduţă lângă plot (cuptor în Ardeal), iar noi ne luptam care să ne aşezăm primii pe genunchii lui. Era momentul în care bunu ne spunea poveşti despre Doamne, Doamne şi cântam colinde. Eram patru nepoţi şi lupta era crâncenă. Bunu râdea şi până la urma ne ţinea pe toţi patru cum putea mai bine.

Într-o seară - aveam cam cinci ani - urma să vină tata după noi să ne ducă acasă de sărbători şi aşteptându-l să apară a început o poveste despre sfârşitul lumii, iar verii mei mai mari spuneau că la sfârşitul lumii vor muri toţi oamenii de pe pământ. Eu mă speriasem atât de tare, nu înţelegeam când va veni sfârşitul ăsta al lumii. Eu nu voiam să mor, voiam să vină tata după noi înainte de sfârşitul lumii. Plângeam, iar frăţiorul meu mai mic, plângea şi el cot la cot cu mine. Verii mai mari râdeau. Bunu m-a luat pe genunchi prima şi mi-a povestit că sfârşitul lumii nu avea să vină atunci imediat. Nu eram prea convinsă şi cum a sosit tata l-am luat amândoi de mână gata de plecare. Nu l-am lăsat să stea deloc, ţinându-l de mână, mergeam cât de repede puteam prin zăpadă ca să ajungem la trenuţ înainte să ne prindă din urmă sfârşitul lumii.

A trecut timpul, bunica nu mai e printre noi, iar bunu e şi mai bătrân. A mai avansat în vârstă, s-a mai împuţinat şi gârbovit. E tot la casa lui de la ţară. Se ocupă de gospodăria lui cu aceeaşi îndârjire ca întotdeauna. Aspru şi harnic ca de obicei, doar că acum picioarele nu-l mai ţin să meargă repede. Şi-a păstrat neschimbată aceeaşi bucurie de a-şi vedea nepoţii, zâmbeşte cu toată faţa când mă vede. Lăduţa nu mai e lângă plot, a fost retrogradată într-un colţ al camerei, iar locul i-a fost luat de un fotoliu verde. Aşezat cu greu în el, bunu îmi povesteşte încântat ce şi-a mai făcut pe lângă casă, ce mai e nou prin sat.

Când picioarele nu l-au mai susţinut a fost operat. Cuminte şi ascultător şi-a petrecut perioada de recuperare în casa părinţilor mei. Sfios, să nu deranjeze, dar bucuros să fie cu noi. Mă uit la el, sunt singură acasă şi trebuie să-l ridic din pat. Oare cum o să fac? El zâmbeşte, oarecum temător.

- Bunule, tre să te ridici că e ora să mergem la dentist. Io te ajut, ţine-te de mine bine ca să nu îndoi picioarele. Mă ascultă şi reuşeşte să se ridice. Ieşim amândoi victorioşi pe stradă. Se agaţă cu putere de mâna mea.

- Tu fătucă, să mă ţâi bine, spune el cu teamă. Şi să merem mai încet că nu mă ţân picioarele iestea.

Văd cum se prinde de mine cu mâinile lui slabe, iar degetele noduroase se încleştează pe braţul meu. Pentru o clipă mi-e teamă că s-ar putea sfărâma. Ce schimb de roluri! Eu sunt acum cea care îl poartă pe el. Şi mergem încet, râdem, povestim. E tot bunu, doar că a mai trecut timpul.

Şi mai trece timp. Eu sunt deja mare. M-am mutat la casa mea...departe, la sute de kilometri. Bunu e din nou la casa lui, din nou activ, cât poate, în gospodăria lui. Treburile lui gospodăreşti îl tin în formă. Vorbim la telefon mai des. Întotdeauna pe 6 decembrie de Sfântul Nicolae. Şi de fiecare dată îmi spune că vrea să îi aducă Moş Crăciun o portocală. Şi Moşul îi aduce o portocală. Îl vizitez mai rar, când merg acasă la părinţii mei. Se bucură să mă vadă şi eu mă bucur de prezenţa lui veselă. Mai povestim un pic. Apoi eu plec din nou la viaţa mea lăsându-l în urmă în faţa porţii sprijinit în cârja lui şi făcându-mi cu mâna.

Şi mai trece timp. Până când într-o zi bunu e bolnav. Bunu nu mai râde, nu mai vorbeşte. Nu ştiu dacă mă mai recunoaşte, dar sper că da. E toamnă târziu, ne pregătim de intrarea în iarnă, un alt an cu colide şi poveşti. Dar bunu nu mai are timp. Pleacă de lângă noi, discret, în linişte.

Sfârşit de noiembrie 2009, luni seara. Bunu a plecat la Doamne Doamne cel de care ne povestea în copilărie. Am făcut cea mai grea călătorie spre casă. Am venit să îi spun rămas bun. Ce întuneric poate fi în satul asta! Cum de nu au nici un bec pe drum? La noi e lumină în casa dinainte. În casa dinainte nu e lumină decât dacă e un eveniment important în familie. Bunu e din nou acasă la el, pentru ultima dată. Sunt în maşină, stau pe partea opusă a drumului. Şi e aşa de frig! Cum să mă duc să-l vad? Nu am văzut niciodată un om mort! Dar e bunu! Intru în casă. E toată familia acolo, unchi, mătuşi, veri, toţi sunt prezenţi. Se mişcă în linişte, fiecare cu treaba lui ca şi cum nu ar vrea să deranjeze.

Citește și: Sunt om datorită ei!

Bunu e singur în casa dinainte. Îmi adun puterile să intru. Apăs pe clanţă şi mă surprind pe mine zicând: „salut, bunule!” Pare împăcat. Mă bucur. Uimitor cât de uşor îmi e să stau lângă el. Nu e un om mort, e bunu! Şi îi mulţumesc că a putut sta cu mine atâta timp. Îmi trec prin minte toate momentele descrise mai sus şi i le povestesc. E aşa de linişte, vorbesc doar eu, în şoaptă. Şi e frig!

-„Bunicu e bine, Anca. E liniştit.” De undeva din stânga aud vocea calmă a tatălui meu. Oare când o fi intrat? De câtă vreme sunt eu aici?

Aşa e. Bunu e acum liniştit. Pentru el a sosit sfârşitul lumii şi a plecat spre o alta. Împăcat că a avut o familie care l-a iubit, o familie de oameni complet diferţi unul de altul, dar care s-au armonizat frumos în jurul lui. O familie de oameni valoroşi care de acum pot să rămână uniţi fără ca el să fie prezent fizic. Pentru el lumea asta s-a sfârşit, iar eu sunt acum un om mare. Lumea se sfârşeşte şi alte lumi încep. Iar Moş Crăciun îmi va aduce mie o portocală în plus. Mă bucur! Îmi plac portocalele!


Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.

Poveşti cu bunici de la bloggerii şi cititorii „Adevărul“

Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":

„Nina'n bordei, Nina'n bordei!“


Mamaie, adevăratul bărbat în casă

Sunt om datorită ei!

Bunicul, cârciumăreasa şi ăla micu’. Chipul care m-a urmărit toată viaţa

89 de ani, 7 luni şi 12 zile

Bunicul imaginat

Bunici-bone cu nume biblice

În maşina lui Nanu

De mână cu bunica mea urbană

Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: Maria lu` Bau

Moşu' din Apuseni

Întâlnirea din Valea Fântânii

 

„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”

                                                     

Somnul bunicii mele

Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: „Ea mă aştepta, era ca o lumină care mă călăuzea în întunericul de afară”

O curte uscată, fără de copii

Viral de început de secol

Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra

Dilema bunicii:„Să te pup sau să te plesnesc?!“

Psalmul 23

Știri Interne



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite