Însemnări în ajunul unei toamne grăbite

În faţa ferestrei de care se sprijină masa mea de lucru la Slătioara, la nici zece prăjini de scuturat prunii şi nucii, o miniaturală pădure albă, un pâlc de mesteceni care abia numără anii pe degetele unei mâini, răsăriţi din senin, toţi la un loc, într-o dimineaţă de primăvară care se încheia cu Săptămâna mare a Paştilor,

acum svelţi şi ambiţioşi şi cu coroane înalte, parcă-i şi văd peste câteva săptămâni cum se fac galbeni cum e aurul şi apoi, repede, caiere roşii de foc, tremurând până sub prima ninsoare, şi cu tinereţea lor înţeleg mai bine, privindu-i melancolic, cum se petrece şi viaţa.

În podeul care-i înconjoară, ca o tipsie verde încă, sub ocrotirea măreaţă a Măgurii Slătiorului în vârful căreia se leagănă sub cer trestiile unui lac fără fund, răzleţi, dar trufaşi, alţi mesteceni, bătrâni, ca nişte lumânări de fântâni cu cumpănă, de care eu sunt foarte mândru, dar despre care, atunci când i-a văzut prima dată, Grigore Vieru, poetul pătimirii Basarabiei, spunea că îi pare rău, lumina ochilor lui nu-i suferă însă fiindcă se înceţoşează de lacrămi; el ar fi văzut, îmi închipuiam eu, şi el mă aproba cu clipitul genelor, mestecenii Siberiei unde atâţia dintre fraţii lui şi, fireşte ai noştri, îşi sfârşiseră surghiunul şi viaţa.

- Nu, nu pot să-i văd, nu mă pot bucura, repeta el, deşi înţelegea că mestecenii mei n-aveau nici o vină.

Azi, privindu-i şi pe cei din miniaturala pădure tânără, îmi amintesc şi mă grăbesc să însemn aici, întâlnirea mea la Peredelkino, lângă Moscova, cu nesfârşitele păduri albe, într-o iarnă, la mijlocul anilor optzeci ai veacului trecut, când, însoţit de Poetul atunci deputat al Sovietului Suprem al imperiului, de prozatorul şi dramaturgul Serafim Saca, secretar al Uniunii Scriitorilor Moldovei sovietice şi, de azi, academicianul nostru Valeriu Matei, foarte tânăr atunci reprezentant la Centru al confraţilor săi de la Chişinău, am cutreierat satul scriitorilor sovietici, unde se afla dacea lor, casele de odihnă ale lui Konstantin Simonov, mare romancier al Războilui al doilea mondial, Fedin, Aitmatov, Mihalkov,Tvardovski şi aşa mai departe, nume celebre ale literaturii mondiale. Scritorii basarabeni aveau, toţi, o casă, în salonul căreia am mâncat eu prima dată somon afumat, o tablă, cum se spune, întreagă, aproape un metru, carne roşie uscată de vânt pe catargurile înalte ale vaselor Mării Nordului, despăturită din paginile mari ale gazetei Izvestia, şi noi rupeam lacom fâşii din acel trup de peşte scump, pe care le răcoream cu vinul roşu, parcă fierbând, adus de Serafim Saca în clasicul borcan basarbenesc. Valeriu Matei şi Saca mi-au povestit în acea după amiază proiectul unui film de televiziune consacrat lui Cantemir, la care lucrau împreună. Nu mai ştiu dacă s-a făcut sau nu acel film. Eu ţineam să văd dacea poetului şi marelui traducător de poezie universală în limba rusă Boris Pasternak, autor şi al celebrului roman Doctor Jivago.

O adevărată zbatere a tânărului Valeriu Matei a fost încununată de succes şi am izbutit să vizităm casa, altfel închisă, după ce înainte descoperisem mormântul scriitorului făcut celebru şi de filmul american inspirat de roman cu o distribuţie fabuloasă, Omar Sharif şi Julie Christie, în regia, ea însăşi un poem, semnată de David Lean.

Mormântul cuminte, cu grilaj de fier forjat şi piramida modestă, mi se pare de marmură, era vegheat, când ne-am apropiat de el, de un grup mic de englezi care lăsau impresia că se reculeg, unii chiar în genunchi. De jur împrejur ninsoarea bogată albise totul; şi cerul parcă era de zăpadă. La Dacea lui Pasternak am ajuns când se apropia întunericul, atunci când a apărut şi îngrijitorul ei care a urcat scara interioară pustie, luminată sărac, şi după câteva minute de aşteptare ne-a poftit şi pe noi. Camere goale, cu pereţi goi, urmele unor cuie care, ni s-a spus, aminteau de panourile unei foste expoziţii de fotografii, afişe, poate tablouri şi rafturi portabile cu ediţiile cărţilor de poezie ale scriitorului şi scriitorilor din care a tradus, cum a tradus strălucit şi din Shakespeare.

Ultima cameră în care am fost invitaţi era camera în care murise. Un pat, vreau să spun scheletul lui de fier, negru şi, la capătul patului, un taburet de bucătărie şi pe tăblia scaunului un borcanel mai înalt de sticlă în care fusese rezemată atunci o lumânare aprinsă.

Şi la Peredelkino erau mesteceni.

Peste ani, prin 1992 sau 93, întorcându-mă cu Vieru dintr-un raid de reporteri de război pe cont propriu, de la Coşniţa, unde am văzut cu ochii noştri cum lunetiştii de elită îi vânau pe rezistenţii basarabeni înarmaţi cu carabine care făcuseră şi primul Război mondial, aşa cred, nu bag mâna în foc, am ajuns iar la Chişinău, unde eram aşteptaţi de soţia mea şi de prietenii Serafim Saca  şi Valeriu Matei şi Ion Ungureanu, ministrul Culturii, şi de alţi confraţi. Înainte de a da curs invitaţiei la masa de prânz, acasă, făcută de Grigore Vieru, urma să mergem la Cimitirul Central Ortodox, unde în parcela consacrată ofiţerilor români căzuţi pe linia întâi, pe pământul Basarbiei, se afla şi mormântul Locotenentului Săraru C. Constantin, tatăl meu, căzut la Tiraspol, şi înmormântat aici cu onoruri pentru un erou naţional în ziua de 15 august 1941, de Sfânta Marie. Divizia a XI-a îi pusese o cruce de marmură.  În 1988, aceasta cruce mai era, ca şi parcela ofiţerilor români. Serafim Saca s-a fotografiat lângă cruce şi fotografia, una dintre ele, o alătur acestor însemnări răzleţe.  În 1993, când am fost noi la cimitir,  crucea nu mai exista nici măcar în înfăţişarea din fotografia alăturată, şi acum Basarabia era Republica Moldovenească, nu mai era Sovietică.

Nici până azi, cu toate diligenţele prietenilor scriitori basarabeni şi ale primarului Chişinăului, n-am reuşit să aflu unde au fost aruncate şi crucea şi oasele tatălui meu.

Acum câteva zile, pe 15 august, de Sfânta Marie,  am făcut la Slătioara parastasul Sărarilor şi al tatălui meu. Venind acasă, am privit cu bucurie pădurea albă de mesteceni abia ridicaţi la lumină şi mestecenii mari ca nişte lumânări uriaşe care au şi început să îngălbenească; şi curând se vor face caiere roşii de foc.

Cu ani în urmă îmi da lecţii de morală civică un avorton postdecembrist al istoriei noi. I-am răspuns că, în timp ce tatăl lui venea cu tancurile la Bucureşti să ne îndoctrineze să construim socialismul, locotenentul Săraru Constantin apucase să moară la Tiraspol iar oasele lui nici până azi nu s-au mai putut găsi.

Aş vrea să adaug că, la un an de la înmormântarea locotenetului Săraru C. Constantin, în Cimitirul Central Ortodox din Chişinău, „prin Înaltul Decret Regal cu numărul 502, din 19 februarie 1942, Majestatea Sa Regele a binevoit a acorda domnului Constantin C. Săraru, fiul eroului Săraru C. Constantin, locotenent ctg. 1926, cart. Diviz. XI., Insigna Amintirei Eroilor Căzuţi în Războiul pentru Reîntregirea Neamului”.

Nu sunt numai eu surprins că marii noştri istorici, cu excepţia lui Dinu C. Giurescu şi I. Scurtu, nu răspund avortonilor şi nu fac lumină limpede atunci când aceştia amendează un popor întreg după ce acest popor s-a jertfit atâta şi pentru integritate şi identitate naţională şi de spirit şi pentru a zidi o ţară care nu din vina lui arată azi aşa cum arată.

S-a stins de curând în anonimat o mare Doamnă a Artei cinematografice româneşti şi a fost înmormântată în anonimat.

Care e deosebirea dintre lumânarea aprinsă într-un borcan, pe un scaun de bucătărie, în camera în care a murit Boris Pasternak şi anonimatul în care ne-a părăsit şi cu care a fost cinstită Malvina Urşianu?! Dar nu numai ea!