Însuşirea bunului altuia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
generatia copy-paste foto

Fenomenul intelectual cu pricina poate fi privit sub două aspecte, deşi esenţa lui este una şi aceeaşi. E vorba mai întâi de un aspect moral. A prelua expresiile altuia înseamnă a profita de munca lui. Ceea ce nu e onest. Plagiatul poate fi privit şi din punct de vedere juridic.

E, cum spuneam, un furt. Şi intră, ca orice furt, sub incidenţa legii. În termeni juridici, plagiatul reprezintă fals şi uz de fals. Plagiatul nu trebuie subestimat sub cuvânt că bunul necuvenit n-ar fi unul material, ca o casă sau un ca un teren. Textul e cât se poate de material. Trebuie accentuat pe faptul că plagiatul se referă la cuvinte, la text, nu la idei sau la opinii. Repetarea cu alte cuvinte a unei opinii se cheamă compilaţie. Ca să fie plagiat, e nevoie de identitate verbală. Aşadar, materială. În plus, plagiatul trebuie considerat furt calificat, câtă vreme lipsa ghilimelelor şi implicit a sursei presupune cel mai adesea intenţia, chiar dacă uneori se dă vina pe ignorarea regulei jocului ştiinţific. Mai trebuie spus că în unele dicţionare, plagiatul e definit în funcţie de procentul de text identic. În fond însă, nu contează dacă un text este copiat integral sau parţial. Desigur, nu vorbim de copierea unor cuvinte izolate, ci a unor fraze care au un anumit sens. Cantitatea are o importanţă secundară. De altfel, cel mai adesea, plagiatorii înşişi ne cruţă de calcule inutile, copiind pagini întregi în mod cât se poate de scrupulos. Iertat să fiu că stărui pe lucruri care s-ar cădea binecunoscute, dar care, din păcate, sunt frecvent trecute cu vederea sub cele mai tendenţioase pretexte.

Coordonatori cu probleme

Ceea ce însă nu este mai niciodată luat în considerare este că lucrarea plagiată reprezintă în majoritatea cazurilor o teză de doctorat, care are, pe lângă autor, trei referenţi de specialitate, o lucrare, aşadar, citită în forma ei finală de mai mulţi şi care a fost îndrumată pe parcursul redactării de un coordonator. Am coordonat câteva zeci de teze şi m-am lovit de cele mai neaşteptate dificultăţi, aşa că nu e cazul să-mi fie luată în nume de rău afirmaţia că, indiferent de numărul şi de competenţa referenţilor, există totdeauna o posibilitate, mai mică sau mai mare, ca plagiatul să nu poată fi descoperit. Mai ales astăzi, când internetul furnizează informaţii cu ghiotura, culese din surse de mâna a zecea şi din toate limbile lumii. În ştiinţele exacte, oferta este mai mare decât în umanioare.

Cunoscutul matematician Solomon Marcus îmi mărturisea acum câţiva ani că refuză să mai facă parte din comisii de doctorat, ne mai având garanţia paternităţii tezelor. În literatură, plagiatul e mai uşor de presimţit decât în matematică, deşi nici în cazul ei nu există o garanţie absolută. Şi totuşi! 

Coordonatorul poate limita marja de suspiciune, cu condiţia să stăpânească el însuşi tema. În ce mă priveşte, m-am ferit să accept teze cu o problematică care nu-mi era familiară. Şi am căutat de fiecare dată să verific cu grijă bibliografia de care candidatul se folosea. Nu prea înţeleg cum îţi poate scăpa, în aceste condiţii, faptul că teza sau părţi din ea reprezintă o copie. Mai greu de identificat este compilaţia, dar nu imposibil, nici ea, dat fiind că, fie şi în absenţa identităţii verbale, orice text are aerul lui particular iar împrumuturile tacite, mirosul lor. Ce explicaţie poate da coordonatorul unei teze a cărei bibliografie, aşezată în ordine alfabetică, începe cu un autor al cărui nume este Apud? Una din două: sau n-a citit teza sau este el însuşi ignorant în privinţa regulilor de citare, unde prepoziţia latinească apud face trimitere la un titlu sau/şi la un autor în toate lucrările ştiinţifice din lume.

Sub rigorile legii

Scopul rândurilor de faţă este de a atrage atenţia asupra (i)responsabilităţii celor care dirijează tezele de doctorat şi conferă autorilor lor titlul academic cu pricina. Am remarcat că,  în toate cazurile ajunse în dezbatere publică,  privirile sunt cu severitate aţintite asupra autorilor tezelor, niciodată asupra coordonatorilor şi referenţilor. După părerea mea, vinovaţii cei mari sunt însă aceştia din urmă. Desigur, nu-i scutesc de responsabilitate nici pe cei dintâi. Doar că aceia care pot remarca plagiatul sunt coordonatorii şi referenţii tezei. În mâna lor stă puterea de a împiedica răspândirea acestui flagel intelectual care este însuşirea nepedepsită a bunului altuia. Pe de altă parte, mi se pare neîndoielnic că şi unii, şi alţii ar trebui să suporte rigorile legii.

Nu sunt suspicios de felul meu şi nu obişnuiesc să fac procese de intenţie, dar nu pot să nu mă întreb dacă atribuirea titlului de doctor nu se obţine, ca atâtea autorizaţii de construire sau de funcţionare, şi ca urmare a unor şpăgi. Fie şi numai închizându-se ochii la posibilitatea ca un candidat să nu-şi fi redactat singur teza, primul lucru, de altfel, de care un cititor atent îşi dă seama. Cât priveşte hălcile de text ingurgitate pe nemestecate, adică fără ghilimele, nici ele nu devin neapărat indigested, dacă stomacul e bine căptuşit cu câteva mii de euro. Nu este decât o simplă supoziţie, admit, dar foarte alarmantă în condiţiile unei tot mai mari lipse de respect pentru proprietatea materială şi intelectuală de care dăm astăzi dovadă. Fie voia lui Dumnezeu să mă înşel în această din urmă privinţă! Din nefericire, nu mă înşel câtuşi de puţin în privinţele celelalte. Îmi doresc însă să apuc ziua când o lucrare dovedită plagiată va conduce nu numai la retragerea titlului de doctor, dar şi la sancţionarea autorului, şi deopotrivă la eliminarea din învăţământ a coordonatorului (şi, dacă e cazul, şi a complicilor lui, referenţii) pentru incompetenţă criminală (da, criminală!) şi a trimiterii lui eventuale în judecată pentru luare de mită.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite