Şut în fund

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cedasem. Eforturile părinţilor mei nu puteau fi răsplătite de mine aşa cum ei îşi doreau. După 3 ani în care încercasem să iau examenul de admitere la facultate ajunsesem să cred ceea ce mulţi din jurul meu spuneau, şi anume, că sunt prost.

Hotărâsem să trec peste ceea ce mama mă rugase, plângând, să nu fac, şi anume să îmi iau un job permanent şi decisesem să renunţ la carte şi să mă apuc de muncă (mama era împotriva acestei idei, conştientă fiind că atunci când voi ajunge să fiu relativ independent financiar voi renunţa în a învaţă mulţumindu-mă cu un „salariu”. Iar ea avea alte planuri pentru mine).

Mai 1998. Nu mai ştiu din ce motiv am început o discuţie contradictorie cu tata. Una din mult prea desele noastre discuţii în care ne reproşam diverse! Cred că eu nu puteam să trec peste anumite chestiuni pe care le făcea el în relaţie cu mama, iar el era furios pe mine deoarece credea că mă irosesc. La un moment dat, după ce i-am spus nu ştiu ce, el se uită cu oarecare scârbă către mine, şi după ce îngenunchează în fata icoanei, zice: „Dar-ar Dumnezeu şi Maica Domnului să nu iei la facultate, că eşti un prost”.

Pământul s-a oprit în loc pentru câteva secunde. Şocul de a-mi auzi tatăl cerând lui Dumnezeu să nu-mi împlinească cea mai mare dorinţă mi-a mâncat sufletul. Atunci am simţit prima şi ultima dată în viaţa mea că îl urăsc şi cred că în acel moment aş fi avut puterea să trec pe lângă el şi să scuip în urma mea. Lacrimile mi-au inundat faţa şi numai vederea Maicii Sfinte cu Pruncul m-a făcut să nu cad. „Bine, mă!“, strig eu, „o să îţi arăt că nu sunt prost!“.

2 luni nu am vorbit cu el. Am învăţat cum nu învăţasem niciodată. Mama îmi plătise, cu mari eforturi, 10 ore de pregătire. Nu îi răspundeam la întrebări decât cu „da” sau „nu” şi îl salutam doar dimineaţa, când mă trezeam, şi seara, la culcare. Îl auzeam de multe ori în bucătărie când discuta cu mama despre mine, şoptindu-i: „Asti te na inkerel mande, tha si te kerel so si kerimasqe”. Nu înţelegeam ce voia să zică, însă îmi rămâneau întipărite în suflet rugăminţile mamei (mama vorbea în română, fiind vătraşă): „Mircea, trebuie să stai de vorbă şi cu el că îi arde inima şi o să se-mbolnăvească”. Nu a stat de vorbă cu mine ci, din contră, parcă simţeam de fiecare dată atunci când mă vedea că îi repugna prezenţa mea. Fugeam din faţa ochilor lui şi mă ascundeam în cărţi.

Iulie. Dau examen la facultate. Eram ferm convins că am picat, având senzaţia că am fost cel mai slab pregătit de când am terminat liceul. Pentru a nu mai cheltui banii pe drum rugasem o prietenă, care venea în Bucureşti, să-mi ridice dosarul. Seara, înainte să ajungă acasă la ea, Lăcrămioara vine la mine şi îmi zice: „Salut, domnule student”, formulă la care primeşte, ca răspuns, o înjurătură scurtă. Ochii ei albaştri străluceau, parcă, şi mai tare. „Pe bune, ai luat” zise ea printre râsete şi îmi dă legitimaţia de concurs înapoi. „Mergem la Bucureşti”, auzii în timp ce vocea ei făcea deja parte din vertijul care mă cuprinsese cu totul. M-am aşezat pe o piatră de lângă poartă: „Bai, eşti nebun???? Şi eu ce fac de acum???”. Mă cuprinse panica şi am început să tremur. „Hai că mă duc acasă şi cred că şi tu trebuie să le spui alor tăi”, zise Lăcrămioara, oferindu-mi un rânjet care se dori a fi un zâmbet.

Am mai stat, cred, încă vreo 5 minute pe respectiva piatră. „Ok, am luat. Ce naiba fac eu de acum? Cu ce mă întreţin acolo? Unde o sa stau? Ce o sa mănânc?” Cu întrebările astea în cap am intrat în casă. „Am luat la facultate!” zic eu cu o voce scăzută. Mama începe să plângă şi mă acoperă cu îmbrăţişările ei. „Mânca-l-ar mama de băiat”! îi simt icnetul şi inima care îi bate nebun în timp ce mă pupa. Rămân fără aer şi îmi ascund faţa în pieptul ei. Tata  se ridică în picioare şi radiază. Îl evit, simţind că e momentul meu de glorie în care am demonstrat ce aveam de demonstrat. „Acum vrei să te îmbrăţişez când tu te rugai la Dumnezeu să nu îmi ajute! NU VREAU!!!” urlam în sinea mea. Imaginea cu chipul lui brăzdat de lacrimi şi cu mâinile atârnându-i pe lângă corp m-au însoţit în timp ce mă retrăgeam la mine-n cameră. Satisfacţie. Teamă. Panică! 

Mi-am petrecut seara în camera mea gândindu-mă la ceea ce credeam că mă aşteaptă. „Cum mă întreţin eu în Bucureşti” era întrebarea care mă măcina. Aerul cald de vară făcea camera să strângă atât de tare încât am simţit nevoia să ies în curte, la aer. Tambur, câinele copilăriei mele, vine şi îşi pune capul la mine-n braţe: „Ce mă fac, Tambur? Cum o să mă descurc??? Poate ar fi fost mai bine să nu iau…”

„Să nu gândeşti aşa! O să facem tot ce putem! Tu trebuie, doar, să munceşti mai mult”. Nici nu am simţit-o pe mama când a venit. „Tu, sigur! El nu!” am scâncit eu, căutând umărul mamei ca punct de  sprijin. „Niciodată să nu gândeşti asta! El te iubeşte şi e mândru de tine, numai că aveai nevoie de un şut în fund! În ultimele două luni când îi ziceam să stea de vorbă cu tine îmi spunea că poţi să îl urăşti însă trebuie să faci ceea ce trebuie. În seara asta a plâns şi a zis că e mândru de tine şi că e cel mai fericit tată din lume. Şi că i-ai arătat că eşti bărbat şi că poţi să înfrunţi, cu mintea, pe oricine, chiar şi pe el! Eşti băiatul lui de care a fost şi este, poate, cel mai mândru!”.

Am tăcut. Braţele mamei mă înconjurau dându-mi senzaţia că mă protejează de tot ceea ce va să vină. El mă ştia cel mai bine! Văzuse că cedasem şi m-a motivat aşa cum a crezut el că e necesar pentru a genera reacţia care trebuia!

Dimineaţa m-am dus la el şi i-am sărutat mâna. El, zâmbind, îmi spune: „Sunt sigur că n-ai să ne faci de ruşine p-acolo, la Bucureşti!”

*Acest articol este dedicat tuturor părinţilor care-şi motivează copii, zi de zi, să nu renunţe la visul lor şi să-şi înfrunte limitele pe care aceştia cred că le au.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite