Ţara nebunilor liberi, ţara apucăturilor demente...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Chipul agresoarei de la Metrou, surprins pe camerele de supraveghere
Chipul agresoarei de la Metrou, surprins pe camerele de supraveghere

Recentul incident dramatic de la Metrou, în care o tânără de 25 de ani a murit după ce a fost împinsă pe şine de o femeie bolnavă psihic, redeschide o temă de discuţie care a fost evitată sistematic şi cinic în ultimii ani: soarta oamenilor atinşi iremediabil de nebunie, pe care familiile nu au capacitatea financiară şi fizică, dar nici pregătirea medicală, pentru a-i ţine sub control.

Oricât am încerca să ne pitim pe după norme, normative, programe de guvernare şi legi, realitatea ne obligă să acceptăm că, în România, nebunii zburdă în libertate. Şi nu vorbim aici de oameni cu dezechilibre mintale minore şi medii, ci de cei care au probleme foarte grave, care necesită supraveghere permanentă.

Cazul de la Metrou este, de fapt, doar vârful unui aisberg pe care autorităţile se fac că nu-l văd de foarte mulţi ani. Mai exact din perioada 2000-2008, atunci când majoritatea ospiciilor în care erau ţinute persoanele cu afecţiuni psihice cronice au fost desfiinţate. Unele pentru că imobilele în care funcţionau (de regulă foste palate boiereşti) au fost retrocedate, altele pentru motivul că „reforma” Sănătăţii a însemnat pentru miniştri închiderea unor spitale. Mai ales a unor „spitale-sanatoriu”, aşa cum era numite ospiciile.

Evident, în locul unităţilor medicale închise nu s-a mai pus nimic, iar mii de bolnavi au fost trimişi în lume, să se spele cu ei pe cap familiile. Situaţia este, neîndoielnic, o reflexie fidelă a faptului că sistemul de sănătate plăsmuit de mintea politrucilor funcţionează contabiliceşte, la modul Pristanda (ştiţi povestea: „două la primărie, două la şcoala de fete”) şi nu după resorturi ce ţin de umanitate, de ştiinţa medicală. Nimic nou sub soare. Aşa se-ntâmplă în mai toate ţările bananiere, în care legile se fac şi se desfac după interese de grup organizat, cu parfum penal şi dictatorial.

Revenind la chestiunea asistenţei medico-sociale a persoanelor cu afecţiuni psihice grave, am în minte două exemple clare, relativ recente şi fără echivoc.

Cinismul şi nebunia sistemului

În urmă cu câţiva ani, porneam alături de câţiva colegi din presă o adevărată „cruciadă” pentru a convinge autorităţile să ia în grijă o femeie de 45 de ani bolnavă psihic. Ajunsesem la această soluţie după ce mama bolnavei, o eminentă profesoară pensionară, se declarase învinsă de sistem. Făcuse, de-a lungul anilor, sute de adrese şi de memorii la autorităţile locale, dar şi Ministerul Sănătăţii, la Parlament, la Preşedinţie. În toate, arăta că fiica ei avea o boală gravă, care nu putea fi tratată la domiciliu.

Profesoara ataşase la memorii şi zeci de certificate medicale din care rezulta că suferise agresiuni grave din partea fiicei, care avea dese accese de demenţă de o violenţă extremă.

„Îmi iubesc fiica mai mult decât propria viaţă, dar am ajuns un om terorizat de neputinţa proprie şi de nepăsarea autorităţilor. Am prieteni în Franţa şi Germania care-mi spun că în acele ţări fiica mea ar fi pacienta permanentă a unei instituţii specializate, unde să poată să-şi trăiască viaţa cu o minimă decenţă şi demnitate. Nu mă tem că mă va omorî pe mine, ci îmi este groază la gândul că ar putea ucide o persoană nevinovată. Nu am puterea să o controlez. Vă implor să mă ajutaţi!”, se încheia pledoaria profesoarei.

N-a ajutat-o nimeni... Presa a scris, s-a agitat, iar autorităţile medicale ne-au făcut „hatârul” (după cum se exprima, uşor în scârbă, unul dintre şefii DSP) să o interneze pe femeia cu mintea rătăcită într-un spital de psihiatrie. Au ţinut-o trei săptămâni, sedată, ca apoi să-i dea drumul acasă. Urmarea? Mama ei a ajuns a doua zi la spital, cu lovituri la cap şi fractură la o mână. Apoi biata fiinţă a dispărut. Nu se ştie de ce, nu se ştie cum. S-a bănuit că în mintea ei tulbure a apărut un soi de remuşcare. Însă poate că n-a fost vorba decât de o accelerare a rătăcirii minţii.

A fost găsită după vreo două luni, moartă, într-o canalizare. Murise de foame, de sete, de epuizare. Sistemul, carevasăzică, învinsese. Scăpase de pacient, care fusese transformat dintr-o grijă într-o cifră în statistica morţii. Halal de noi!

Nepăsarea, ca instrument de administrare publică

De altfel, reacţia autorităţilor în faţa alienării pare cam standard în România şi se bazează în măsură covârşitoare pe nepăsare. O nepăsare care ar merita, poate, adjective contondente. Vă ofer şi un exemplu.

În urmă cu câteva luni, atrăgeam atenţia Serviciului Român de Informaţii (SRI), atât în paginile ziarului „Adevărul”, cât şi printr-o adresă scrisă, că un individ din Galaţi, cu evidente probleme, „bombardează” instituţiile statului şi spaţiul virtual cu documente în care se pretinde „colaborator SRI”, folosind în acest scop şi o ştampilă cu însemnele instituţiei.

Urmarea a fost stupefiantă. SRI nu a luat nicio măsură. Într-o discuţie neoficială, un domn de acolo îmi spunea că „nu merită să ne consumăm energia cu toţi nebunii”. Pare logic. Dar o fi şi legal? Adică, în ţara asta, oricine poate uzurpa, oricând, o calitate oficială şi să transmită în spaţiul public informaţii false, bulversând oamenii? Şi nu păţeşte nimic? Uite că da. Uite că aşa funcţionează România!

Şi dacă mai vreţi un exemplu al cinismului autorităţilor, uitaţi-vă la apucăturile demente ale celor care ne conduc. Uitaţi-vă la furia cu care este călcată în picioare democraţia pentru a scăpa de puşcărie nişte inşi din grupul organizat numit clasă politică. Uitaţi-vă şi la ieşirile senatorului Şerban Nicolae. Sunt emblematice pentru toate aspectele chestiunii. Într-o ţară a nebunilor liberi, apucăturile demente au ajuns să fie considerate parte a normalităţii...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite