Amintirile unui octogenar (II)

La 1 noiembrie, alaltăieri cum s-ar zice, a fost Ziua Radioului, o sărbătoare care devenise firească, normală, filă a unui calendar normal într-o viaţă socială normală, într-o ţară normală dar, din păcate, a trecut mai mult decât neobservată.

Cu excepţia, fireşte, a emisiunilor postului Radio România care s-a sărbătorit, mai ales, singur. Dar ce mai este normal astăzi la noi, în societatea noastră, ce mai este firesc, ce se mai desfăşoară ca de la sine înţeles atunci când este o sărbătoare pe care am fost învăţaţi, într-o lume normală, să o considerăm o sărbătoare a comunicării noastre, a tuturor. Nici ora exactă nu mai este astăzi, la noi, ora exactă. Până şi postul de Radio România a fost, nu o dată, pus în situaţia să nu dea, cum  zic eu metaforic, bineînţeles, ora exactă. Şi totuşi, acest centru naţional al comunicării cu ţara întreagă şi-a păstrat firea şi, cât a putut şi cum s-a putut, a dat ora exactă.

Am intrat în gazetărie la Radio şi, prin Radio România, la mijlocul veacului trecut!, la 13 noiembrie 1950!, când am câştigat prin concurs postul de reporter IV la Radio România, la redacţia care astăzi se numeşte Radio România Cultural. Preşedintele juriului era conf.univ.dr. Alexandru Balaci, Magna cum laudae a Universităţii bucureştene, celebrul italienist care, împreună cu Mihnea Gheorghiu - conf.univ.dr. la Facultatea de Limba şi Literatura Engleză – Magna cum laudae a Universităţii din Bucureşti şi cu conf.univ.dr. Valentin Lipatti, Magna cum laudae şi el pentru Limba şi Literatura Franceză a Universităţii din Bucureşti, alcătuiau elita tânără a intelectualităţii capitalei acestei ţări. La mijlocul veacului trecut! Ei şi în primul rând, şi în mod deosebit, Alexandru Balaci, au  fost mentorii mei.

La Radio România am învăţat ce înseamnă ora exactă şi pe ceas pentru o ţară întreagă şi pe adevărul ştirii exacte ca gazetar, şi a comentariului succint fără conotaţii şi fără participare subiectivă al textului gazetăresc şi ora exactă pentru vorbirea corectă a limbii române, sever vorbită gramatical, cu şcoala de gazetărie fără adjective care să facă din propoziţiune o tiribombă, cu un cult al limbii române curate şi frumoase şi viu grăitoare ca limba vechilor cazanii. Tinerii gazetari erau şcoliţi din prima zi a meseriei lor gazetăreşti în legătură cu ora exactă pe ceas, şi cu ora exactă pe adevărul ştirii, şi cu ora exactă pe scrisul şi vorbitul limbii române. Se ocupa de noi, de două ori pe săptămână, un celebru „terorist“ de limbă română – profesorul Nicolae Mihăescu – tatăl viitorului celebru grafician de azi Eugen Mihăescu, de talie mondială, membru de onoare al Academiei Române. Greu obţineai o notă de trecere la şcoala de limbă românească a profesorului Nicolae Mihăescu. Soţia lui Nicolae Mihăescu, doamna Mihăescu, era cea mai importantă crainică a postului de la Radio Naţional, doamna Ana Mihăescu, prin faţa căreia nu îndrăzneam să trecem decât cu pălăria scoasă şi aplecaţi în semn de respectuos omagiu. O a doua crainică a postului de radio era doamna Dumitriu, fiică a lui Mihail Sadoveanu, tobă şi ea de limbă românească curată. Era greu să greşeşti într-un text scris pentru Radio România numai când te gândeai la cele două crainice. Director al Direcţiei Culturale şi al emisiunilor pentru copii şi tineret, profesorul de gramatică, fost învăţător de ţară în Bucovina, Naftuli David, un grămătic fără prihană şi fără bucuria iertării păcătoşilor, care mai avea şi cultul Istoriei literaturii a lui Călinescu.

Pentru mine a fost o şcoală de jurnalistică, dar, în primul rând, de limbă română, a fost o şcoală a dialogului de care am beneficiat în romane, scenarii de film şi piese de teatru, o şcoală pentru proza pe care am scris-o şi o şcoală a verticalităţii morale care mi-a pecetluit toată viaţa. Această şcoală de limbă română, această şcoală de gazetărie a orei exacte, această şcoală de profesionişti ai informaţiei îşi arată, din fericire, multe din roadele ei şi astăzi în emisiunile postului de Radio Naţional.

Din nefericire, explozia informaţională, altfel fericită ca fenomen postdecembrist, n-a fost însoţită şi încă nu este de şcoala orei exacte, de şcoala evitării adjectivelor, conotaţiilor şi partizanatelor şi de şcoala, fireşte, cea mai importantă pentru comunicare, a vorbirii corecte a limbii naţionale şi în Radio şi în presa scrisă şi în Televiziune. Rar mi-a fost dat să aud şi să văd vorbind atâta lume care exploatează comunicarea prin radio, presă scrisă şi televiziune fără să ştie rostul acordului dintre subiect şi predicat. Şi gazetari şi vorbitori, invitaţi şi guvernanţi şi parlamentari şi de toată mâna, vorbesc o păsărească românească înfiorătoare. Dacă vin de-acasă şcoliţi aşa, este păcat pentru şcoala românească, pentru miniştrii învăţământului care s-a văzut şi de curând cât ştiu limba română, şi pentru facultăţi, şi pentru grădiniţe, şi pentru şcoli primare şi pentru licee, dar şi pentru profesori. Din păcate!

Mă întorc nostalgic la profesorul Nicoale Mihăescu, la preşedintele juriului care angaja reporter pentru Radio România, Alexandru Balaci, la universitarii care numai ei puteau ocupa posturile de decizie în comunicare, la respectul pentru ora exactă şi pentru limba română.

Am intrat aşadar în Radio la 13 noiembrie 1950 şi veneam de la Slătioara, unde ţăranii vorbeau şi ei curat româneşte şi nu mi-a fost greu să mă adaptez rigorilor „sângeroase“ ale grămăticilor care dirijau emisiunile postului de Radio România.

Măcar această amintire mă înduioşează şi mă însoreşte azi când sunt octogenar.