Aristocraţia politico-bugetară şi apucăturile ei de tip grup infracţional organizat

„Manus manum lavat“ rămâne principiul de căpătâi al politicii româneşti FOTO Arhivă Adevărul

România a devenit, încet-încet, o ţară în care plata lefurilor angajaţilor la stat a devenit mai apăsătoare pentru buget decât finanţarea investiţiilor şi a serviciilor esenţiale. Aberant este că în peste 1.000 de comune şi de oraşe româneşti se cheltuie cu aparatul birocratic mai mult decât se încasează din taxele şi impozitele locale.

Deşi ar mai fi aproape un an până la alegerile locale şi aproximativ un an şi jumătate până la alegerile parlamentare, majoritatea aleşilor români au intrat deja într-o aprigă campanie electorală. Deja se dau cu var bordurile, se plantează panseluţe şi se promite marea cu sarea, mai ales sub forma unor hoarde de investitori, care aduc legate de şeile cailor zeci de mii de locuri de muncă ce presupun, evident, salarii fabuloase.

În acelaşi timp, pe hărţi sunt desenate cu carioca investiţii colosale: aeroporturi internaţionale, şosele faraonice, poduri peste orice şi câte şi mai câte. De asemenea, se promit – iar! - impozite mai mici, deşi impozitele tot cresc, probabil pentru a avea de unde să scadă cândva, să sperăm că în timpul vieţilor noastre.

În România pare că e pe cale să se spargă conducta cu belşug. Asta după ce, o lungă perioadă, poporul a „servit“ doar scandal politic, iar aleşii s-au servit - pentru că pot, nu-i aşa? - cu salarii ameţitoare, pensii speciale şi tot felul de alte privilegii sfidătoare.

Mult-promisul belşug general doar a picurat până acum, atât cât să se creeze iluzia că la conducerea ţării nu sunt infractori condamnaţi, ce vor să strângă de gât Justiţia. Iar ca să fiu corect până la capăt trebuie să subliniez că nu doar cei de la putere au avut interes în asta, ci mai toţi politicienii, căci sistemul politic este, la noi, o castă în care rivalităţile sunt doar parte a unei frumoase piese de teatru. Manus manum lavat.

Dincolo de complicitatea ticăloasă a clasei politice, culmea este că cele mai gogonate promisiuni vin acum tocmai de la cei care deţin puterea şi care au folosit-o doar pentru ei. Aleşii par să fi suferit un fel de accident cerebral doctrinar, în urma căruia au uitat brusc că, de altfel, puteau face ceea ce promit (iar) în cei (minimum) trei ani de când conduc treburile publice.

Au avut cam toate pârghiile să facă asta, iar dacă ar fi fost nişte oameni cu adevărat serioşi atunci când au cerut, în 2016, voturile românilor, între timp ar fi putut începe măcar, dacă nu cumva să şi termine, ceea ce au promis.

Modul cum percep aleşii românilor faptul că li s-a delegat administrarea treburilor publice (ale ţării, judeţului, oraşului sau comunei, după caz) este unul cu totul original. Prea puţini par să înţeleagă rolul lor constituţional, iar efectele sunt catastrofale pentru comunităţi. Marea majoritate a primăriilor din România (un raport al Curţii de Conturi arată că ar fi vorba de peste 1.000) nu reuşesc, prin veniturile proprii (impozitele şi taxele locale) nici măcar să acopere cheltuielile curente, adică lefurile funcţionarilor, curentul, apa şi gazul.

O cauză ar fi creşterea bruscă şi nejustificată a salariilor din sectorul bugetar, situaţie care a dus la situaţia absurdă că un primar de comună cu 1.000-1.500 de locuitori ia o leafă netă de peste 6.000 de lei. Brutul ajunge aşadar la circa 10.000 de lei, adică la 120.000 de lei pe an. În cele mai multe locuri, toate taxele locale încasate nu însumează atât. Şi – atenţie! – vorbim doar de leafa primarului.

O altă cauză este creşterea haotică a numărului de angajaţi din primării. Practic, faţă de 1990, numărul acestora s-a dublat (conform Institutului Naţional de Statistică – INS), deşi între timp foarte multe dintre activităţile edilitare au fost externalizate către operatori publici sau către firme private. De altfel, a devenit de notorietate faptul că între 25 şi 50% dintre angajaţii din administraţia publică locală au ajuns pe funcţii pe baza unor aranjamente politice, prin concursuri la care au participat doar ei.

„Pot să aibă şi un milion de euro salariu!“

Stăteam de vorbă recent cu fostul primar al unui orăşel din Moldova. Nu-i dau numele pentru că s-ar putea să candideze iar. Acesta se mira că în perioada 1996-2000 instituţia funcţiona cu 35 de angajaţi, iar acum numărul acestora s-a dublat, deşi serviciile sunt aceleaşi, iar populaţia oraşului a scăzut cu 15%.

Mai mult, ponderea salariilor în bugetul localităţii a crescut de la 18% la 47%. La acestea se adaugă cheltuielile de funcţionare (utilităţile), aşa că pentru administrarea şi dezvoltarea efectivă a localităţii rămâne doar în jur de 25% din bugetul alocat. Iar bugetul, la rândul lui, este format în proporţie de numai 70% din veniturile proprii, restul fiind alocare de la bugetul naţional.

Cu alte cuvinte, o astfel de localitate (şi ca ea sunt foarte multe în România) nu este sustenabilă. Administraţia consumă mai mult decât produc locuitorii ariei administrate, ceea ce este, fără doar şi poate, aberant.

„Dacă aş avea putere, aşa da o lege ca primăriile să poată avea, dacă vor, şi un milion de angajaţi, cu câte un milion de euro pe lună. Însă aş stabili ca fondul de salarii total să nu poată depăşi 25% din veniturile proprii. Nu adunate cu subvenţiile guvernamentale, că ălea trebuie cheltuite pentru dezvoltare, ci doar cele strict locale“, este de părere fostul edil.

„Ştiu că n-o să vrea niciun partid să facă asta, deşi astfel s-ar reduce drastic cheltuielile că s-ar rări profitorii, s-ar reduce personalul, s-ar înmulţi proiectele europene, salariile ar fi decente, nu sfidătoare ca acum. S-a ajuns ca o femeie de serviciu cu 4 clase de la primărie să aibă salariul cât un inginer de la o firmă privată. Nu-i normal! Mai nou, aud că vor să dea şi pensii speciale primarilor. Pentru ce? E un post ca oricare altul, ba chiar foarte bine plătit şi unde nici nu se cere să ai şcoală, calificare. Ce e aşa de special în a fi primar?“, mi-a mai spus acesta.

Minciunile întoarse cu lopata

Atunci când unui edil i se spune (prin intermediul presei sau, pur şi simplu, prin reţelele de socializare) că face treabă proastă, de regulă reacţia lui este pur politicianistă. Oricine îl critică este musai propagandistul opoziţiei, plătit, dezinformat, rău-intenţionat. Bunăoară, primarul de la Galaţi a fost criticat de un ziar local că n-a fost în stare să acceseze fonduri europene pentru a cumpăra autobuze pentru transportul public. În vreme ce în alte oraşe s-a reuşit asta.

Replica borşită a edilului a fost că, de fapt, a început... campania electorală. Adică, în viziunea lui – extrem de îngustă administrativ, de altfel – atunci când cineva îţi spune, cu dovezi, că nu te ridici la standardele cerute de contribuabili (căci mulţumită lor ai job şi iei leafă!), acel cineva nu are alt scop decât să îţi strice „scorul“ electoral. Contabilizarea (ne)realizările nu contează, adică. Hm...

Este tot mai clar că accesul la funcţiile publice tinde să se restrângă la un simplu concurs de minciuni. Un exerciţiu de PR. Nu mai contează dacă ai făcut, faci sau vei face ceva pentru comunitate, ci dacă rămâi primul la capitolul prostirea electoratului. Cam la asta se rezumă politica zilelor noastre: minciună, putere, privilegii pentru tine şi cei din partidul tău. Poporul, cel care în teorie îi mandatează pe politicieni să-i administreze eficient banii, a devenit pentru politicieni doar o trambulină electorală către privilegii. Nimic mai mult.

Iar asta o dovedeşte tocmai ceea ce arătam mai înainte: aparatul administrativ a ajuns să consume mai mult decât administrează. Este ca şi cum ai folosi o maşină care consumă carburant care costă mai mult decât dacă ai merge cu un taxi. Dacă nu eşti (ca să folosesc un termen la modă) „cocalar de meserie“, de ce ai prefera fudulia în locul eficienţei? Doar pentru că, fiind bugetar, nu dai socoteală cu vreun faliment pentru nepricerea managerială?

Senzaţia mea (deloc gratuită) este că lupta pentru putere a devenit, în România zilelor noastre, mai importantă decât puterea în sine. Într-un dicţionar al normalităţii, puterea ar trebui să fie instrumentul prin care o formaţiune politică sau un ales face ceea ce poporul, ca sumă de indivizi, nu poate face.

În democraţie, impozitele nu se instituie pentru a alimenta lefurile administratorilor. Nu sunt taxe de protecţie, zeciuieli, censuri, robote, ori mai ştiu eu ce alte instrumente feudale. Scopul impozitelor este să constituie fonduri  pentru investiţii publice, pentru dezvoltare comunitară şi pentru funcţionarea serviciilor esenţiale: sănătate, educaţie, apărare, ordine publică, justiţie, protecţie socială.

Aparatul administrativ trebuie să gestioneze aceşti bani, evident cu nişte costuri, însă în niciun caz de o asemenea amploare precum cele generate de înfiorătoarea aristocraţie politico-bugetară din România, care pe alocuri a căpătat aspecte de grup infracţional organizat.