Bancheri şi politicieni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Criza nu s-a încheiat. Din sistemul financiar, ea se transferă pe nesimţite în economia reală.

Undeva prin Europa,acum vreo câteva zile, stăteam de vorbă cu preşedintele unei bănci cu mari interese în ţările estului. La un moment dat mi-a spus mai în glumă, mai în serios, dar în fond foarte trist: "singura mea mare greşeală în viaţă este că m‑am facut bancher..." Băncile şi managementul lor sunt hulite de populişti pentru  profiturile pe care le fac. E uşor, mai ales acum după ce multe dintre ele au fost salvate de la faliment de către state, pe banii contribuabililor. Greu de spus ce înseamnă prea mare pentru a muri în cazul unei instituţii financiare. Depinde de loc, de mărimea economiei în care se integrează. Sunt oameni care cred că piaţa trebuie lăsată să lucreze şi alţii care sunt convinşi că sistemul trebuie cât mai strict reglementat pentru a proteja interesele clienţilor. Răspunsul ar părea simplu la prima vedere. Dacă însă compari preţul plătit de fiecare contribuabil în parte cu costurile falimentului pentru cei afectaţi de el, concluzia s-ar putea să fie diferită. Simplu, e ca în cazul taxei radio-TV. O plăteşti indiferent dacă te uiţi şi asculţi sau nu. O fi moral?
 
Politicienii au însă o altă unitate de măsură decât criteriile pragmatismului economic, interesaţi fiind de imagine, vor să fie pe placul celor mulţi care votează. Vinovatul trebuie personificat, altfel mesajul nu are forţă. Speculaţiile băncilor şi bancherilor sunt de vină pentru criză! Privind însă dintr-o altă direcţie, lucrurile se văd diferit. Oare nu cumva suprareglementarea şi mai ales reglementările diferite de la o ţară la alta sunt de vină? Nu sunt oare politicienii aceia care în dorinţa de a creşte imediat calitatea vieţii alegătorilor au pompat uneori chiar prin legislaţie creditul fără acoperire? De la Roosevelt încoace, în SUA, creditul a fost instrumentul cel mai eficient de stăpânire a tensiunilor sociale. Te îndatorezi pentru a trăi mai bine, eşti silit să munceşti mai mult şi mai eficient. Iar dacă o faci din proprie voinţă, nu poţi acuza pe nimeni. Creditul stimulează şi leagă totodată.  Iată însă că acum când pare că s-ar fi terminat criza, sistemul nu mai funcţionează. În dorinţa de a scăpa cât mai repede de sub tutela statelor, băncile aleg desigur câştigul cel mai mare, cu riscul cel mai mic. Împrumută mult mai uşor statele, marile corporaţii, aleg afaceri care le pot aduce profituri pe termen scurt. Cu greu se îndură să finanţeze micile afaceri şi clienţi privaţi. Când o fac, dau banii scump. Fenomenul se întâmplă peste tot, şi în ţările bogate, şi în cele sărace. 60% din economia americană o reprezintă întreprinderile mici şi mijlocii. Se plâng de subfinanţare şi costurile finanţării. Ce să mai vorbim de cum e la noi! Cu alte cuvinte, criza nu s-a încheiat. Din sistemul financiar, ea se transferă pe nesimţite în economia reală.

S-ar putea ca indicatorii macroeconomici să arate, priviţi superficial, o oarecare înviorare. La o cercetare mai atentă, structura lor, ponderea sectoarelor care ar avea potenţial de creştere, evoluţia consumului, încasările bugetare spun cu totul altceva. Economiile sunt încă bolnave, iar tratamentele se adresează simptomelor, şi nu cauzelor. Din păcate, cele mai ameninţate sunt locurile aflate la răscrucea unor interese diferite şi uneori contrare. Protecţionismele de tot felul, sau lipsa resurselor pentru propriile nevoi în ţările de origine a capitalului, s-ar putea să ne afecteze grav.

Ambiţia expansionistă a unor bănci, stimulată şi de politicieni, născută din cenuşa imperiilor dinaintea Primului Război Mondial, e un pericol pentru tot estul Europei. Semnele sunt tot mai evidente. Cămaşa ţi-e întotdeauna mai aproape, importanţi sunt alegătorii tăi şi nu ai altora. Se întâmplă şi la case mai mari. S-a văzut asta ieri în discursul despre starea Uniunii al preşedintelui Obama. S-a referit la starea economiei americane, la crearea de locuri de muncă pentru americani şi din nou la cât de vinovaţi sunt bancherii.

De partea cealaltă, tot un mare bancher, cu diplomaţia proprie meseriei, în spatele căreia nu ştiai dacă se ascunde iritarea, mila, dispreţul sau ironia, exclama: „Who does he think he is?" (Cine crede ăsta că e?) Moromete ar fi fost mai colorat... 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite