Când poliţiştii ajung uniforme fără cap

Unul dintre poliţiştii care l-au bătut, în plină stradă, pe bărbatul încătuşat FOTO Captură Digi24

În timp ce în secţiile de votare încă se numărau buletinele de vot din 5 iunie, într-o intersecţie din centrul Capitalei, un bărbat zăcea gol pe carosabil şi-şi primea porţia de bătaie de la poliţiştii din Secţiile 10 şi 11. Nu ştim clar fapta şi nici cauza, dar am văzut cu toţii corecţia aplicată.

După ce imaginile au fost difuzate la Digi24, Poliţia Bucureşti a transmis un comunicat prin care să explice întâmplările înjositoare petrecute, în jurul orei 4.15, pe bulevardul Unirii: un apel care sesiza un bărbat dezbrăcat complet care alerga printre maşini şi avea un comportament agresiv. Deci, poliţiştii l-au imobilizat pe bărbatul cu probleme psihice – care se manifesta violent faţă de ei şi „faţă de propria persoană“ – şi, ca să-l potolească, au început să-i care pumni şi picioare, să-l târască pe carosabil şi să-l liniştească turnându-i în cap nişte apă. În cele din urmă „medicii au decis internarea de urgenţă a bărbatului din cauza agresivităţii extreme“ mai scrie în comunicatul Poliţiei. Apoi, ne asigură că se va derula o anchetă care să stabilească „legalitatea şi corectitudinea modului de intervenţie“. Iar agentul vinovat ar putea fi mustrat sau CHIAR suspendat.

Câteva comentarii mi-au atras atenţia la ştirea asta – unii forumişti „aplaudă“ comportamentul vitejilor poliţişti ai României care au reuşit performanţa să prindă un bolnav psihic şi să-l abuzeze în public. Un recent istoric ne arată, însă, că avem anumiţi poliţişti care demonstrează cât sânge au ei în... pumni. Sunt oameni care luptă în numele siguranţei cetăţenilor, gata oricând să-şi defuleze frustrările şi ura pe ăia mai vulnerabili dintre noi. Nu-i corect să generalizez, aşa cum nu-i corect să-i rupi dinţii unui nenorocit care zace pe asfalt, legat la mâini şi la picioare. E vorba, până la urmă, de onoare şi demnitate. Coduri nescrise, dar respectate până şi în luptele de stradă: când eşti la pământ, nu mai dai.

Third rule of Fight Club: someone yells „stop!“, goes limp, taps out, the fight is over. (A treia regulă din filmul „Fight Club”)   

Anul trecut, cei de la APADOR-CH, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki, au realizat o cercetare în perioada februarie-iunie 2015, în cadrul proiectului „Cu ochii pe abuzurile poliţiei“, din care reiese că doar 14! din 3034 de plângeri penale făcute de cetăţeni, referitoare la abuzuri ale forţelor de ordine, au ajuns în faţa instanţelor de judecată, în perioada 2012-2014. Tot în aceeaşi perioadă, IGPR a primit 3301 plângeri de comportament abuziv sau brutal al poliţiştilor. 47 dintre acestea s-au soldat cu sancţiuni disciplinare. Putem concluziona, simplist, că autorităţile încurajează abuzurile şi represiunea forţelor de ordine. Orientarea către cetăţean devine, astfel, la fel de intimă ca orientarea sexuală. Doar că noi avem de-a face cu un fenomen – ilegal şi ignorat – şi nu cred că mă hazardez când afirm asta.

Tot APADOR-CH arăta, într-o cercetare din 2014, că cele mai multe abuzuri s-au înregistrat în Secţia 10 de Poliţie din Capitală. Spicuiesc câteva cazuri din bilanţul realizat: în 1997, Gabriel Carabulea a fost torturat şi ucis de organele de poliţie. Fratele lui a reclamat fapta la CEDO pentru lipsa unor anchete imparţiale şi eficiente şi a câştigat în 2010. George Dan Bălan a murit în Secţia 7 de Poliţie unde fusese adus de forţele de ordine pentru tentativă de furt. Nu a apucat să fie acuzat de nimic, în mod oficial. „Un şoc septic pe fond de pleurezie purulentă“ l-a răpus chiar în secţie. În 2014, parcagiul Daniel Gabriel Dumitrache, 26 de ani, a fost omorât în bătaie de poliţiştii secţiei 10. Acesta este faimosul caz „Dinte“.

Multe dintre victimele abuzurilor forţelor de ordine sunt persoane vulnerabile, care provin dintr-un mediu social şi economic instabil, uneori chiar violent şi fără o familie apropiată care să-i ajute. Sunt oamenii discriminaţi cu bătaie de acele organe de poliţie care o fac pentru că-şi dovedesc muşchii şi „competenţa“ prin gradul de umilinţă aplicată. Pentru că, în mintea lor, legea le permite.

Situaţia a stat diferit în cazul jurnalistului Ştefan Mako, de la Casa Jurnalistului, care, fără să fi comis vreo contravenţie şi fără să i se elibereze clasicul proces verbal, a fost condus la Secţia de Poliţie, supus percheziţiei corporale şi unor tratamente inumane şi degradante. Asta doar pentru că Mako i-a filmat pe poliţişti într-un spaţiu public în timp ce-l băteau pe un alt bărbat. Aşa că băieţii s-au enervat pe jurnalist şi i-au demonstrat ce ştie să facă o uniformă. Fără cap. Mako a documentat povestea abuzului exercitat de aceşti poliţişti într-un articol intitulat Procesul.

Nu e locul să ţip cu patimă şi avânt contagios: „România, stat poliţienesc!“. Aici e vorba despre lipsa unei educaţii civice, de trufia unor oameni care – oribiţi de puterea pe care le-o dă o insignă – se năpustesc precum ulii asupra prăzii crezând că asta înseamnă „dreptatea din stradă“. E vorba despre absenţa unei discipline care să regleze cu adevărat relaţia dintre cetăţean şi autoritate.

În cazul dat, acei poliţişti au folosit ceva mai mult decât forţa pentru imobilizare, şi-au slobozit furia fără discernământ. Până când omul de la picioarele lor s-a transformat într-un nimic judecat cu pumnii. Aştept ca ancheta să-şi găsească vinovaţii şi să-i pedepsească potrivit legii; şi mai aştept ca uniforma capabilă de astfel de acte să înţeleagă de ce are nevoie de cap. Mai ales într-o meserie care se presupune că ar trebui să ne protejeze drepturile şi libertăţile.