Carte poştală: Şcoala şi lectura

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Zilele trecute, am fost martor întâmplător la o discuţie în care în centrul atenţiei s-a aflat un foarte cunoscut teleast a cărui audienţă recunoscută se datorează talentului său ziaristic şi vocaţiei satirice care l-a şi proiectat în prim planul pomenitei audienţe TV.

A venit în discuţie şi „drama„ limbii române vorbită la radio şi la televiziune şi, cu aceeaşi lipsă de grijă, nu numai pe culoarele Parlamentului, dar nu o dată la pupitrul Camerelor sau în intervenţiile unora dintre miniştri şi „Aleşi“, care, fără nicio deosebire de orientare sau opţiune politică, îşi fac publică stâlcirea limbii materne.

Mulţi dintre aceştia se află la începutul carierei de reprezentanţi ai societăţii şi sunt, aşadar, mai ales tineri cu şcoala sau şcolile făcute în ultimii treizeci de ani. Ei toţi vin să ne arate chiar şi atunci când ocupă un post în domeniul educaţiei o foarte slabă ambiţie de a vorbi măcar curat româneşte.

Cineva spunea o dată că în limba română cea mai grea propoziţiune este: „Capra are patru picioare“. Cu alte cuvinte, este foarte greu să te exprimi curat româneşte şi pe înţelesul tuturor, dar mai nimeni dintre cei în discuţie nu se teme de grija de a nu deveni ridicol şi, astfel, se dovedeşte că a spune, fiindcă tot veni vorba şi de politică unde se face şi economie, fireşte politică, nu e deloc şi nimeni ridicol când spune „doisprezece“ mii de euro, în loc de douăsprezece mii de euro. Nici inginerul de la transporturi care spune doisprezece trenuri sau doisprezece autobuze sau doisprezece troleibuze în loc de douăsprezece. Până la urmă au şi ei dreptate dacă toate cele „doisprezece” trenuri, troilebuze, autobuze se cumpără cu „doisprezece“ mii de euro.

La discuţia pomenită la început s-a considerat că şcoala e vinovată fiindcă s-au văzut şi profesori de liceu şi profesori de universitate zicând curajos: doisprezece licee sau doisprezece universităţi. Toţi aceştia vin de la aceeaşi şcoală.

Predarea limbii române în şcoală ca şi a altor limbi se poate face şi chiar se face uneori şi fără scris de mână, nu mai vorbesc de lecţiile de caligrafie de pe timpuri, ocolind scrisul de mână, prin folosirea exclusivă şi nu oricum binevenită a tastaturii laptop-ului sau a telefonului. Am cunoscut şi eu absolvenţi premianţi ai unor şcoli secundare şi chiar ai unor facultăţi care spuneau sincer şi curajos că nu pot citi o scrisoare scrisă de mână.

De la scrierea şi vorbirea corectă a limbii române la procesul lecturii cărţilor care nu sunt neapărat manuale, ci lectură independentă, dar absolut necesară pentru formarea unui om cult capabil să vibreze în faţa unui poem, în faţa unei pagini de roman, la auzul unui dialog într-o sală de teatru la un spectacol inspirat de un mare dramaturg, să zicem chiar Shakespeare, se iveşte o prăpastie care cuprinde şi în care se zbat în incultură numeroşi oameni şi - repet iar - „Aleşi“ ai zilelor noastre puşi unii sau aflaţi prin jocul întâmplării în roluri de directori ai opiniei publice.

În timpul acelei discuţii de la care am pornit însemnările „reacţionare“ de azi, s-a vorbit şi despre faptul că, în Bucureşti, de pildă, sunt şi şcoli, unele în limba franceză, altele în limba engleză, în care exigenţele din predarea şi cultivarea scrierii şi vorbirii în limbile franceză şi engleză, această exigenţă se extinde inspirat şi fericit şi asupra orelor de lectură a literaturii din limbile franceză şi engleză şi nu numai, astfel încât absolvenţii pornesc în viaţă cu un bagaj de cunoştinţe dar şi de sentimente şi de universuri poetice capabil să-i facă oameni ai viitorului, altfel spus, în stare să-şi proiecteze propriul viitor, iar când sunt aleşi reprezentanţi  să proiecteze şi viitorul ţării şi societăţii noastre.

Nu se înţelege de ce „păcatele“ şcolilor franceze şi engleze din Bucureşti, să zicem, nu se întâlnesc şi în şcolile noastre. Am mai pomenit o dată o metaforă fericit cuprinzătoare ironic a filosofului Petre Pandrea care spunea despre analfabeţii culturali ai timpului său că „sunt de o incultură enciclopedică“.

Din păcate, cu formula filosofului Petre Pandrea ne întâlnim şi azi şi chiar mai agresiv decât oricând pe toate drumurile societăţii noastre.

P.S. De la o vreme, se înmulţesc la Radio, la Televiziune, în Presa scrisă, subiectele care cuprind relatarea profesorilor care bat elevii, deşi, ce e drept, mai rar, dar mai des elevi care îşi bat profesorii, însă nu se întâlnesc mai deloc elevi premianţi, elevi cu media 10 la toate materiile, elevi olimpici internaţionali, portretele profesorilor lor; subiectele acestea nu fac rating. La noi, astăzi, modelul, exemplul pozitiv, reperul nu face rating pentru presa scrisă, pentru radio pentru televiziune. O privire a societăţii noastre din perspectiva ratingului bătăilor, scandalurilor, ruperii oaselor confratelui, bătălia pe viaţă şi pe moarte, cu topoare, cu săbii, cu iatagane, cu bâte de baseball, ne arată că toate aceste ştiri fac rating şi ştirile acestea se reiau şi de 10 ori pe zi în toate jurnalele de actualităţi. Să urmărim, de pildă, cum încep jurnalele în zilele de weekend sau de sărbători când n-apucă popa să intre în biserică  şi ştirile cu rating te fac să uiţi că e şi ziua ta. E şi acesta un mod de a face educaţie şi cultură.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite