Câte ceva despre barbari şi barbarisme

Furt de tablouri la Kunsthal. Fapt divers exploatat la maximum de presa românească, aproape trecut sub tăcere de cea olandeză. Şi dacă totul ar fi doar o înscenare de prost gust? Şi dacă de fapt românii acuzaţi nu au făcut decât jocurile altora? Teorie a conspiraţiei sau dispozitiv ingenios, povestea este putredă.

Este ciudat că picturi cu o asemenea valoare ajung în mâinile unor oameni de acest gen. Apoi dispar, foarte comod, înainte de expertiză. În ceea ce mă priveşte, eu aş ancheta personalul angajat al muzului, asupra activităţii din ultimele luni. Şi aş căuta picturile dispărute în vreo colecţie particulară din China. Mai putem spera doar ca măcar experţii companiei de asigurări să-şi pună capul la contribuţie, căci atât presa cât şi poliţia par să-şi fi găsit vinovaţii ideali...

Dincolo de a fi un comentariu (postat de @Gulhac), printre cele aproape o sută care "îmbogăţesc" articolul Alinei Mungiu-Pippidi, fraza pune într-adevăr câteva întrebări subînţelese interesante. Dacă toată această poveste ar fi, de fapt, un film de aventuri, aceste aspecte ar da de gândit şi ne-am zice imediat că filmul este prost...

În primul rând, un muzeu de talia Kunsthal, din Amsterdam, este un muzeu bine păzit, în care să pătrunzi şi să ieşi cu câteva tablouri nu este chiar atât de simplu pe cât se povesteşte în epopea românilor împricinaţi.

Apoi, de regulă sunt expuse nu originale, ci reproduceri conforme, realizate cu acelaşi tip de vopsea reconstituită, potrivit aceleiaşi tehnici, întocmai pentru a proteja originalul. Deci sunt şanse ca picturile furate să fie copii...Muzeele neputând vinde ce posedă, singura şansă de a încasa bani serioşi, pentru reînnoirea colecţiilor, evident, o reprezintă banii din asigurare. Deci, admiţând că vreun colecţionar bogat ar dori să pună mâna pe aceste pânze, ce-ar fi mai simplu decât o înscenare de furt, cu românii pe post de ţapi ispăşitori (tot e la modă...), colecţionarul are tablourile, muzeul are şi banii din asigurare şi o parte din banii colecţionarului, acuzaţii scapă cu pedepse uşoare în ţara lor (căci "barbari" şi "inculţi"...iartă-i Doamne, căci nu ştiu ce au făcut...), publicul vizitator va admira tot reproduceri dar muzeul are în schimb motive valabile pentru dispariţia subită (şi veridică) a originalelor.

Dacă, prin absurd, ar fi să zicem că nu este aşa, cine poate înghiţi o găluşcă de genul "hoţii nu au găsit cumpărător?". Să fim realişti, piaţa secretă a mafiei cu tablouri, a marilor colecţionari care, unii, nu refuză nicio metodă pentru a-şi stinge setea şi dorinţa de a poseda ceva anume, este cu mult mai organizată şi mai eficientă decât suntem lăsaţi să credem. Şi nu are nimic de-a face cu un Gigi Becali...

Povestea deci nu ţine, este cusută cu foarte multă aţă albă...În acest context, publicarea de către De Volkskrant nu a unei anchete serioase pe tema aceasta ci a unui portret colectiv al comunităţii româneşti din Olanda este rizibilă. O spălare a păcatelor? Praf în vânt?

Românii din Olanda, puţinii care sunt, sunt foarte bine integraţi, foarte bine calificaţi. Sunt solitari, atât din cauza trecutului lor comunist (tendinţa de a nu avea încredere) cât şi din cauza proastei reputaţii pe care o au mulţi români: astfel 'bunii' români nu vor să fie asociaţi cu cei 'răi'...

Este posibil să fie aşa. Ar fi specific românesc. Aşa cum este posibil ca titlul articolului din Presseurop, "suntem cu toţii barbari", foarte contestat şi controversat, să nu fi fost de fapt înţeles aşa cum trebuie. Omul prin natura sa este un predator capabil de orice în numele instinctului de supravieţuire. Suntem barbari cu toţii în condiţiile în care cupiditatea, frica sau dorinţa de răzbunare ne fac neoameni. Fără excepţie. Gestul tatălui din serialul american "Arrow" este elocvent: preferă să se sinucidă pentru a-i da fiului mai multe şanse de a supravieţui şi de a-l răzbuna. Cu ce este el diferit de gestul mamei care a ars, se pare, aşa-zisele tablouri?