Ce-am mai putea fi, când suntem totul?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu multe i-o fi plăcând românului să se joace, însă, de departe, jocul cu vorbele pare a le fi întrecut pe toate. Stăm „la cioace”, „la taifas”, suntem „de caterincă”, avem „vrăjeală pe noi”, pe cel de-alături „îl facem din vorbe”, ştim, la o adică, „s-o-ntoarcem ca la Ploieşti”, avem oricând dexteritatea „de a o da cotită”. Deh!, nu are oricine „mintea noastră”.

Deşi toate acestea îi dau iluzia că ar jongla cu cuvintele — acaparând şi retorica şi poezia şi mai mult decât amândouă, ca efuziuni ale inteligenţei(?) —, în realitate românul nu face altceva decât să se joace cu ele. Jocul cu vorbele a devenit, în anvergura sa, un adevărat sport naţional, care tinde să capete sangvinitate istorică. Aşadar, românul e un spirit ludic. Se joacă. Se hârjoneşte rostind vrute şi nevrute. Este afirmativ copilăros — chiar dacă nu e recomandat să te joci cu cuvintele, deoarece acestea se pot întoarce, la un moment dat, împotriva ta. Îşi asumă românul acest risc? Da’ de unde!

 Moftolog şi personalist, din cale-afară, prin îmbinarea iresponsabilă a cuvintelor, ajunse un fel de jucării (mai vesele sau mai triste, după caz) românul pare a fi dedat la fabuloase orgii autoencomiastice. Are scuipat la furcă, atunci când, la o adică, e pusă-n joc onoarea sa de patriot. Are întotdeauna ceva, măreţ sau justificativ, de spus despre sine. Îi plac la nebunie statuile, elogiile, apologiile de cartier.

Nu ştim alţii cum sunt, însă despre noi ştim sigur că suntem români, ceea ce nu-i puţin lucru — nu-i chiar de ici, de colo. Câţi nu şi-au dorit să ajungă români! N-au avut noroc în viaţă şi basta! Au ajuns şi ei, acolo…, nişte bieţi nemţi, francezi, englezi şi ce-or mai fi ajuns. Însă avem şi veşti bune pentru aceştia, veşti ce au a le şterge lacrimile: „descoperirile” recente, făcute de dl. Gheorghe Funar, ar atesta faptul că şi cei de alte neamuri sunt tot români, chiar dacă din flori, având în vedere faptul că geto-dacii au polenizat întreaga planeta. Prolifici, domn’e, nu glumă!

Cât despre noi, „get-begeţii”, deşi ştim că am avea vreo 2000 de ani de când respirăm în spaţiul carpato-danubiaono-pontic, iată că unii, mai indulgenţi din fire (deh!, după obiceiurile străbune), ar susţine vreo 4000. Asta în vreme ce patrioţii pursânge, „românii adevăraţi”, „românii de români”, ne garantează că am fi aici de dinaintea facerii lumii. Oricum ar fi, până una alta, e bine că suntem români. La o asemenea performanţă nu poate ajunge oricine! E de trecut în cartea recordurilor, nu alta!

Urmaşi ai lui „Decebal cel harnic” (de unde se vede, cu ochiul liber, că hărnicia noastră nu-i întâmplătoare, ci are o dimensiune atavică, deci moştenită până la ultima fărâmă) şi-ai lui „Traian cel drept” (ceea ce ne dă speranţe de mai bine, considerând hoţia din zilele noastre drept un simplu accident tranzitoriu, care i se putea întâmpla oricui), putem trage liniştiţi concluzia că toate relele pe care le întruchipăm nu pot fi altceva decât mici neatenţii, inofensive momente de slăbiciune istorică. Prin urmare, or fi avut şi alţii strămoşi, nu zicem nu!, dar, ca ai noştri, mai rar. Nu din senin suntem şi înţelepţi, şi inteligenţi, şi laborioşi, şi afabili, şi curajoşi, şi cinstiţi, şi gata oricând să dăm o mână de ajutor oricui, şi aşa, şi pe dincolo, şi aşa mai aproape, şi aşa mai departe. Însuşiri axiomatice, de-acum.

Dar asta încă nu e tot. Paşoptiştii, care erau tot de-ai noştri, ne-au descoperit, cam tardiv e-adevărat, talentul. Aşa am aflat că ne-am născut poeţi (şi, în genere, orice, mai nou, numai să aducă onoare artei, ştiinţei etc.).

Tot de la noi mai ştim că „ei” (străinătatea civilizată) construiau, în timp ce „noi” luptam —norocul lor! Dar nu mai ştim că de atunci(?) o tot ţinem într-o luptă continua, fiind proprii noştri inamici. Asta nu mai ştim! — na!, nu putem şti chiar totul.

Altfel, ştim de la dl. Octavian Goga (chiar dacă, deocamdată, e puţin lucru, dar mai avem totuşi de trăit, deci şi de auzit), că „privighetorile din alte ţări vin doina să ne-asculte”, adică să ia lecţii de canto de pe meleagurile noastre; că ceea ce s-a inventat, într-un moment sau altul, în lume, fusese inventat, cu 10 minute mai înainte, de un român, care a fost carotat, furându-i-se invenţia şi nerecunoscându-i-se meritele (iată-ne şi făuritori de lume!); că suntem fraţii codrului (faţă de care ne manifestăm cu drujba adâncile sentimente fraterne, ajunse la paroxism); că purtăm în noi hormonii eternităţii, având în vedere cele 7 vieţi pe care ni le atribuim nonşalant (cu doar două mai puţin decât pisicile); că avem limba dulce ca mierea (pe care, de teama producerii şocurilor glicemice, iată-ne diluând-o până la distorsionare, în fiecare zi).

 Mai ştim, de asemenea, tot din propriile relatări, că avem „lanuri mănoase” (chiar dacă numai în scripte), „apele limpezi şi răcoroase” (graţie priceperii şi grijii patriotarde), „cerul albastru fără de nori” (chiar în pofida celor mai fidele prognoze meteo) şi, respectiv, „ce bine este în ţara mea!” (o evidenţă, fireşte, de necontestat).

Mă rog, câte nu mai ştim noi despre unicitatea noastră, despre sacrul, geniul şi mirabilul de care suntem doldora — motiv pentru care străinătatea nu mai conteneşte a ne invidia! De pildă, dl. Gh. Zamfir (altfel, mare interpret, lucru pe care mi l-a spus fostul său coleg de Conservator, regretatul compozitor Dan Ştefănică), ducându-se cu buzele mult în prelungirea naiului, ne-a dezvăluit faptul că în interiorul horei (adică al „nostru”, al românilor — iată, tot noi!) ar sălăşlui stâlpul Sfintei Treimi — ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva ar fi mai nimerit ca ritmul cântecelor bisericeşti să fie unul de horă, cu strigături, eventual. Apoi, dacă de la dl. Alex Ştefănescu aflarăm că Eminescu e mai de seamă decât oricare dintre poeţii germani, iată că noile „descoperiri” ale d-lui  Gh. Funar ne demonstrează, cu vârf şi îndesat, că „dintre cei care au trăit în ultimii 2.000 de ani pe planeta Pământ, după Fiul Domnului se situează Mihai Eminescu ca genialitate.” Eminescu fiind, după cercetările întreprinse de domnia sa, şi unul dintre cei mai mari fizicieni ai lumii. Teoria relativităţii „descoperită” de Eminescu, în varianta „V=mc²”, a fost  “furată” şi „plagiată” de Einstein, “schimbându-i o literă”, ajungând astfel E=mc². Deci o chestiune de o literă… Litere nu  sunt? Are balta peşte! Acelaşi domn, în verva-i psihedelică, după istovitoare şi adânci săpături tricolore, reuşeşte, odată pentru totdeauna, să înlăture sincopele omenirii şi să-i rescrie, în răspăr, istoria curentă: „Isus e de-al nostru (sic)! Vorbea limba strămoşilor noştri.” — e de-aici, de prin părţile Galaţiului, cum ar veni.

Aşadar, această joacă „de-a spusa” a ajuns o tradiţie şi-o fatalitate, în acelaşi timp. O consuetudine ce ţine morţiş să ia consistenţa/amploarea unei amprente adeneice a neamului. Nu cred că în felul acesta ne-am putea schimba imaginea. Nu cred că prin astfel de atitudini am putea intra în graţiile lumii de care avem atâta nevoie. Nu cred că autodeclarata şi elucubranta preeminenţă ne poate scoate din problemele în care stăm de atâta vreme împotmoliţi.

Nu suntem nici pe departe buricul pământului — sau ombelico del mondo, cum ar spune d-na Olguţa Vasilescu (italienistă, din câte am înţeles) — şi nici nu am fost vreodată. Să ne între bine în cap!

Această zbenguială autoditirambică nu are decât a ne ţine şi pe viitor „în somnul cel de moarte”. Simpla intonare a imnului naţional nu va putea substitui nicicând virtuţile ceasului deşteptător.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite