Cui îi e frică de Radio Europa liberă?

Nu am regretat aproape deloc dispariţia canalului TVR Info. Dintr-un canal absolut inutil, a cărui unică misiune era aceea de a prezenta maşini blocate în intersecţii, în vremea mandatului lui Alexandru Sassu, TVR Info a devenit, în timpul conducerii bicefale Alexandru Lăzescu-Rodica Culcer, unul aproape în totalitate subordonat lui Traian Băsescu şi partidului prezidenţial.

Cele două-trei emisiuni cu adevărat interesante care figurau în grilă (mă gândesc mai cu seamă la cele de politică externă realizate la Bucureşti şi la Bruxelles) nu compensau nicidecum lungile ore de învăţământ politic portocaliu girate de feluriţi moderatori verificaţi şi aleşi pe sprânceană, netelegenici, lipsiţi de har şi de charismă, însă plătiţi regeşte pentru a face emisiuni plicticoase, gândite în principal drept contra-manifestaţii la programele similare, dar cu semn schimbat, nu mai puţin detestabile, de la Antenele voiculesciene, de la România tv sau de la Realitatea tv.

Odată cu modificarea spectaculoasă a majorităţii parlamentare intervenită în primăvara anului 2012, sfârşitul postului era aproape sigur. Noua putere a observat ceea ce ştia toată lumea şi anume că Televiziunea Română e una bugetofagă, obeză, neperformantă, îndatorată până peste cap din pricina managementului defectuos, a contractelor cu dedicaţie şi a contractelor colective de muncă cu prevederi şi privilegii fanteziste.

Guvernul Ponta a recurs la tertipul blocării conturilor instituţiei, a obţinut demiterea Consiliului de Administraţie, a trimis în Calea Dorobanţi un interimar, odată cu venirea căruia conturile au fost în chip miraculos deblocate. În puţinele zile cât a stat în fruntea TVR, interimarul cu pricina a avut timp să îşi dea seama că naufragiul e inevitabil, dar nu a dat cu totul bir cu fugiţii. Pentru odele aduse guvernului uselist, a fost recompensat cu o angajare fără concurs şi, bonus, cu un post de redactor-şef interimar. Bun şi acela pe vremuri de criză.

În locul lui a fost instalat, cu forme legale, adică validat de Parlament, un personaj submediocru, al cărui unic merit e acela că e un executant perfect şi bezmetic al ordinelor primite. De fapt, nu. Mai are o însuşire domnul cu pricina. Dispune de abilitatea de a-şi negocia la sânge preţul mercenariatului său.

Ştie să ceară recompensa maximă pentru ducerea la îndeplinire a misiunii. Nu, el nu serveşte pe cine se nimereşte, ci pe cine îl plăteşte mai bine. În 1997 a primit ordin să îi ia un interviu lui Traian Băsescu, interviu ce a dus la căderea guvernului Ciorbea din primăvara lui 1998, şi a executat con brio dispoziţia. Rămas în slujba intervievatului de odinioară, contribuind cu slabele lui puteri la alegerea acestuia în funcţia de preşedinte, jurnalistulului cu pricina i s-a îndeplinit mai apoi pofta de a deveni şef de serviciu secret.

Cum s-a dovedit din cale afară de limbut, Claudiu Elwis Săftoiu, căci despre el e vorba, personaj şters despre ale cărui talente şchiope de gazetar şi inabilităţi în utilizarea fondului lexical principal al limbii române depune mărturie Alina Mungiu-Pippidi în articolul Opriţi masacrul limbii române!, antologat în cartea De ce nu iau românii premiul Nobel (Editura Polirom, Iaşi, 2012), a fost trimis la plimbare.

Omul şi-a schimbat repede stăpânul şi a devenit prestator cu ora la Antene. După care, atunci când a venit scadenţa, a fost recompensat cu funcţia de preşedinte-director general al SRTV. A fost reconfirmat în funcţie, după ce la aceleaşi năclăite Antene şi-a făcut subordonaţii lepre, a fost reprimit de aceştia în chip laş (în orice altă ţară de pe Mapamond respectivul ar fi fost gonit instantaneu, unde mai pui că nici un partid politic nu l-ar mai fi trimis în mijlocul celor pe care i-a jignit, numai că – o ştim de la profesorul Lucian Boia- România e o ţară altfel, iar Crin Antonescu e un lider (?) încă şi mai altfel) şi şi-a continuat misiunea.

Aceea de a face ordine în TVR. De a închide canale, de a concedia personal, în urma unor evaluări cu cântec şi cu contestaţii rezolvate încă şi mai bizar şi pe bază de telefoane de la partid, de a transforma instituţia într-un cadavru media numai bun să fie îmbălsămat în beneficiul atotputernicului cu epoleţi şi caschetă mascate pe nume Dan Felix Voiculescu şi al Televiziunii sale. Singurul greu al politicii româneşti cu adevărat interesat azi, din motive strategice, adică economice, de TVR.

Pentru ceilalţi mari, TVR e doar un moft. Pentru preşedintele Băsescu e un loc de evitat, pentru premier o problemă bugetară, o gaură neagră şi atât, pentru preşedintele Senatului Televiziunea publică nu înseamă chiar nimic. Victor Ponta se duce când vrea el la România tv că doar de aceea l-a făcut parlamentar pe Sebastian Ghiţă, iar Crin Antonescu are vad la Antene, atâta vreme cât acceptă coabitarea ruşinoasă cu acelaşi Felix căruia îi îndeplineşte toate poftele. Şi, din păcate, audienţa ambelor posturi menţionate e mai mare decât cea a canalului principal al SRTV.

Aşadar, domnul Elwis, de conivenţă cu comilitonii lui din CA-ul intens politizat, sfătuit de consilierul cu veleităţi de gropar cultural şi cu trecut incert de tejghetar media pe nume Cristian Zgabercea, a închis TVR Info, a închis TVR Cultural, a oprit producţia şi a raportat voiniceşte şi cu mândrie patriotică de sorginte ceauşistă şi la fel de fals ca pe vremea Împuşcatului scăderea cheltuielilor. O scădere pe fondul stagnării şi al nemuncii forţat impusă angajaţilor.

De vreo opt luni, SRTV nu mai produce aproape nimic, difuzează cu precădere reluări, bătându-şi astfel joc de telespectatori, dar şi de angajaţii săi. Parlamentul se face că nu observă, CNA-ul tace şi el, toată lumea înghite minciunica mare cât casa cu scăderea costurilor, iar Elwis Săftoiu îşi inventează merite şi se visează mare manager, fără să realizeze infinitul ridicol în care se bălăceşte.

Un merit are totuşi domnul Săftoiu. Acela că sub măiastra lui conducere,TVR transmite puţinele producţii noi ce i-ar interesa şi pe românii din România pe canalul TVR Internaţional. Un canal nepreluat de difuzorii din cablu autohotoni. Adică inaccesibil marii mase de plătitori în zadar de abonament. Altă dovadă de desconsiderare crasă a acestora. Altă dovadă de prostie managerială cu zulufi şi stilou Montblanc de ministru, arătat ostentativ cu ocazia apariţiilor transpirate pe micul ecran ale preşedintelui-director general.

Aici e Radio Europa liberă. La microfon...

Aşa se numea, aşa se numeşte un proiect al SRTV, difuzat de TVR Internaţional şi care, până la începutul verii trecute, era redifuzat de TVR Info. Emisiunea despre care vorbesc era una dintre puţinele pentru care nu scosesem TVR Info din meniul televizorului. Care mai igieniza respectivul canal.

Era o şansă pentru noi, românii, de a-i vedea, de a-i reauzi pe o parte dintre aceia care din 1950 şi până în 1995 ne aduceau de la München, de la 2000 de kilometri distanţă de Bucureşti, adevărul. De a-i reauzi pe cei ce, zi de zi, seară de seară, vreo 13-14 ore zilnic, vreme de aproape 50 de ani, s-au încăpăţânat, uneori cu preţul vieţii, să ne spună că încă nu e totul pierdut, că noaptea totalitară nu e infinită, că există totuşi un liman, că trebuie să sperăm. Că nu, americanii nu vor veni, dar prin postul pe care ei îl finanţează ne ajută să ne păstrăm încrederea în valorile libertăţii şi ale demnităţii umane.

Rând pe rând, ei, supravieţuitorii acestei cruciade pe calea undelor împotriva răului comunist, din ce în ce mai puţini, şi-au depănat în spaţiul emisiunii Aici e Radio Europa liberă. La microfon... poveştile unor vieţi puse în slujba conaţionalilor lor din România, vieţi de-a lungul cărora au făcut ceea ce, într-o lume normală, trebuiau să facă Radioul şi Televiziunea din ţară.

Numai că România nu făcea parte din Lumea normală, ci din lumea comunistă.

Difuzând acest program, cu ediţii uneori mai bune, alteori mai puţin izbutite, Televiziunea Română îşi răscumpără, într-un fel şi parţial, vina minciunii la care a fost obligată încă de la înfiinţarea ei, din 1956, şi până la sfărşitul lui 1989, şi în care s-a complăcut şi după aceea, adică în anii în care a fost folosită de feluritele puteri în operaţiuni de propagandă.

Graţie acestei emisiuni i-am văzut ori i-am revăzut pe foştii directori ai Departamentului românesc Nicolae Stroescu-Stânişoară, Nestor Ratesh şi Emil Hurezeanu, pe redactorii legendari Raluca Petrulian (cel mai bun editor-prezentator al Programului politic, Mircea Carp (adevăratul deţinător al mărcii de înregistrare a salutului S-auzim numai de bine!), pe hâtrul şi atât de inspiratul N. C. Munteanu sau pe Gelu Ionescu, pe extraordinara crainică Ioana Crişan (Gertrud Dumitrescu), pe Pavel Chihaia, pe Ion Dumitru şi pe Dinu Calcianu, pe Carmen Pompey (Anca Croitoru), pe Liviu Tofan (care, din poziţia de şef al Serviciului de ştiri, a obţinut de la managementul american autorizaţia de a emite zi şi noapte, începând din seara de 17 decembrie 1989, şi de a ne aduce astfel veşti despre ceea ce se întâmpla la Timişoara, asta în vreme ce TVR transmitea minciuni solemne şi ameninţătoare) pe Mary Georgescu, pe Constantin Caradja şi pe Mihai Rusu, pe Rodica Dinulescu (Vroni Bruner), pe mai tânărul Emil Szabo, pe alţii şi alţii.

Datorită acestui program ni s-a dat şansa de a asculta evocări de la sursă ale personalităţilor marilor directori Noel Bernard, gazetarul de geniu şi arhitectul formei moderne a Radioului din Capitala Bavariei, sau Vlad Georgescu, cel care se pare că a plătit cu viaţa decizia de a difuza pe post largi fragmente din cartea Orizonturi roşii. Ori de a auzi evocări ale marilor oameni de cultură Monicăi Lovinescu sau Virgil Ierunca.

Povestea Europei libere la Televiziunea Română trebuia să continue. Şi continuă, dar numai pe TVR Internaţional. Neîndoielnic, de această poveste au toate motivele să fie interesaţi şi românii din străinătate, fie şi numai datorită faptului că unii dintre ei au obţinut dreptul de a avea un paşaport şi de a părăsi România comunistă graţie unor emisiuni precum De vorbă cu ascultătorii sau România şi drepturile omului. Acolo unde li se citeau scrisorile de protest. Dar la fel de interesaţi suntem şi noi, cei din România. Şi la fel de îndreptăţiţi să le vedem.

Pe Elwis Săftoiu şi pe sigisbeii lui lucrul acesta se pare că nu îi interesează. Marea lui preocupare e, după propria mărturisire dintr-un Consiliu de Administraţie, să fie pe placul clasei politice, mai exact al protectorilor lui politici, adică să facă treaba murdară a concedierilor din TVR şi apoi să plece undeva în diplomaţie, cât mai departe cu putinţă, spre a i se pierde urma greu mirositoare.

Claudiu Elwis Săftoiu nu e deloc conştient de misiunea educativă a TVR. De altfel, una dintre primadonele prezentului din TVR şi apropiată a domnului Elwis, venită şi angajată tot fără concurs, via Felix Voiculescu, care, din câte se aude, se antrenează spre a deveni directoarea Direcţiei Strategii editoriale că doar ştim cu toţii că în TVR “concursul se ţine joi şi postul e ocupat de marţi“, vorba lui Toma Caragiu,- am numit-o pe Irina Radu- a şocat în urmă cu ani, când a declarat că misiunea televiziunii nu e aceea de a face educaţie.

Elwis Săftoiu nu e deloc interesat nici de cultură, nici de educaţie, pe care le-a sacrificat-o de dragul unor imaginare economii, nu e interesat nici de telespectatori, ci doar de propria lui parvenire de executant zelos. Să fi primit Claudiu Elwis Săftoiu ordin să facă astfel încât nici despre Europa liberă, ale cărei dosare secrete sunt ţinute în continuare sub obroc exact de serviciul secret al cărui şef efemer a fost, să nu se mai prea vorbească? Cine i-a dat acest ordin, dacă i l-a dat? Cine se teme azi de Radio Europa liberă? În care dintre stăpânii politici ai domnului Săftoiu s-a reîncarnat ura nutrită de Ion Iliescu faţă de acest post de radio?

Şi - la urma urmei- cui îi mai e frică şi azi de Radio Europa liberă?