„Dacă nu ne lua mâncarea, trăia şi acum“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
elena ceausescu

În ciuda cercetărilor şi sondajelor, care prin rigurozitate ştiinţifică şi precizie matematică oferă informaţii veridice, uneori simplul act de observaţie de la firul ierbii poate fi la fel de grăitor în privinţa concluziilor.

De obicei, atunci când călătoresc în compania unor persoane pe care nu le cunosc, încerc să fac abstracţie de prezenţa lor şi să mă concentrez pe alte activităţi cum ar fi cititul, privitul pe geam etc. Cu toate acestea, uneori mă abat de la această cutumă şi, voluntar sau nu, trag cu urechea la conversaţiile partenerilor mei de drum.

Aflându-mă într-un autobuz şi încercând să-mi canalizez atenţia asupra unui articol, am fost distrat de un dialog al unor persoane care se aflau în faţa mea. Schimbul de idei al celor două persoane (peste 50 de ani estimez eu) m-a captivat pe moment şi mi-a oferit o temă de meditaţie, care după procesul de fermentaţie a ajuns să ia forma prezentului articol.

Discuţia dintre cei 2 călători era despre Ceauşescu, regimul acestuia şi despre diferenţele de trai pe care le resimt. Am să redau un singur pasaj.

„Era bine atunci. Era bine, bine, bine. Pentru noi, ăştia amărâţi care n-avem. Atunci măcar aveam ceva. Era rău pentru ăştia bogaţi. Nenorociţii. Îmi aduc aminte cum stăteam cu mama şi cu tata la coadă pentru carne. De la 5 dimineaţa stăteam şi îngheţam pentru o bucăţică de carne. Asta a fost... ne-a luat mâncarea... dacă nu ne lua mâncarea, trăia (Ceauşescu) şi acum.“

Este doar o parte din schimbul de impresii al celor 2, dar consider că în cuvintele de mai sus se află esenţa.

Primul lucru pe care aş dori să-l remarc este cuvântul pe care domnul din autobuz a ales să-l utilizeze pentru a îi descrie pe cei mai înstăriţi decât el: nenorociţii. Grăitor.

Ce înţelegem din această formulare? În mentalul colectiv românesc, cei pricopsiţi sunt priviţi în continuare cu suspiciune şi invidie. În timpul regimului comunist, pe întreaga sa durată, meritocraţia a fost înlocuită cu servitute. Puteai să avansezi în carieră, să câştigi mai mulţi bani şi să ai o situaţie superioară dacă erai dedicat şi credincios Partidului. Dacă erai inteligent sau priceput, ajuta, da nu era o condiţie principală.

Nicio iniţiativă privată dacă devenea semnificativă nu putea să existe fără aprobarea de la centru. Iar aprobarea, bineînţeles, venea în funcţie de conduita ta, de preferinţele politice şi ideologice sau de originile pe care le aveai, „sănătoase“ sau nu.

Perpetuarea acestui obicei toxic nu a făcut altceva decât să viruseze percepţia oamenilor despre cei aflaţi în poziţii de conducere. Respectul nu era decât unul de curtoazie afişat în spaţiul public. În realitate,  populaţia era dezgustată de majoritatea liderilor despre care simţeau, chiar dacă nu puteau să afirme, că se află într-o poziţie pe care nu o merită.

Perioada „de tranziţie“ de după 1990 nu a făcut decât să întărească această convingere. Timp de nişte ani buni, câţiva băieţi bine orientaţi în viaţă au putut să profite din plin de bogăţiile şi oportunităţile ţării fără să îi tragă cineva de mânecă. Afaceri dubioase, privatizări la preţuri iluzorii, „mari tunuri“ date noaptea ca hoţii n-au făcut decât să transmită oamenilor simpli că indiferent cine se află la conducere, niciodată bunăstarea nu o să fie împărţită decât după legea celui mai puternic.

Astfel, o mare parte a populaţiei a ajuns să considere orice succes al unui compatriot ca pe o ilegalitate, ca pe ceva fabricat, ireal. Respectul pentru intelectuali şi conducători nu prea există nici acum, deoarece oamenii au fost învăţaţi, indirect, să nu aibă încredere în meritocraţie, un termen care pare străin de meleagurile româneşti. Această atitudine conduce şi la lipsa de încredere în instituţii, ceea ce fragilizează democraţia şi statul de drept, aruncându-ne într-un cerc vicios.

Al doilea lucru care merită subliniat este centralizarea economică accentuată a României.

Deşi am beneficiat din plin de aderarea la NATO şi UE, tot mai mulţi români par nemulţumiţi de aceşti paşi făcuţi de România. Sigur, agresivitatea propagandei anti-occidentale este un factor deloc neglijabil, dar nu este principalul.

Ceea ce alimentează euroscepticismul românilor este incapacitatea statului de a răspândi echitabil privilegiile şi avantajele aderării României la spaţiul comunitar european. Câteva date* pentru a susţine afirmaţiile.

  • Ponderea economiei Moldovei în PIB-ul naţional din 1995 era de 18,4%. În 2017 a fost de 12,9%;
  • Ponderea economiei Transilvaniei în PIB-ul naţional din 1995 era de 33,5%. În 2017 a fost de 31,7%;
  • Ponderea economiei „Ţării Româneşti“ în PIB-ul naţional din 1995 era de 48,7%. În 2017 a fost de 55,3%.

Aşadar, observăm că în timp ce contribuţia Moldovei şi Transilvaniei la PIB-ul naţional a scăzut dn 1995 şi până în 2017, cea a „Ţării Româneşti“ a crescut. Cu toate acestea, dacă din regiunea „Ţării Româneşti“ excludem regiunea Bucureşti-Ilfov, ponderea în PIB-ul naţional a scăzut de la 32,7% (1995) la 28% (2017).

Deşi zona Bucureşti-Ilfov reprezintă 11, 6% din populaţia ţării, ponderea în PIB-ul naţional al acestei zone este de 27,3%.

Concluzia firească este că în timp ce regiunea Bucureşti-Ilfov s-a dezvoltat, celelalte regiuni ale ţării au regresat din punct de vedere economic şi demografic. Un mare păcat al politicilor de după 1990 a fost totalul dezinteres faţă de celelalte zone ale ţării, ceea ce a condus la adâncirea decalajelor economice dintre regiuni. România era mai centralizată din punct de vedere economic înainte de 1989.

Nici pentru regiunea Bucureşti-Ilfov statul nu a făcut prea multe, dar această zonă are avantajul populaţiei, ceea ce a atras marile companii care au generat în timp bunăstare şi prosperitate. O piaţă de mai mari dimensiuni atrage investiţiile străine directe (cele mai mari în regiunea Bucureşti-Ilfov).

Bineînţeles că oamenii încep să hulească Uniunea Europeană şi să se împartă la nivel mental în două categorii, bogaţi şi săraci, când practic România este scindată economic, iar politicile publice au capturat banii europeni mai degrabă în zona centrală.

O ultimă observaţie legată de citatul anterior vizează chiar finalul: „ne-a luat mâncarea... dacă nu ne lua mâncarea, trăia (Ceauşescu) şi acum.“ De aici înţelegem ceva ce poate, la un anumit nivel, conştientizăm mai mulţi. Ca popor, românii nu prea s-au răsculat niciodată pentru principii. Românul a fost cu adevărat deranjat în momentul în care „i s-a luat mâncarea“. În rest, acesta a fost nepăsător la limitarea drepturilor individuale, la cenzură, la alterarea democraţiei sau statului de drept şi, observăm tot mai des, la schingiuirea justiţiei. Nu întâmplător am fost ţara cu cei mai puţini membri în Partidul Comunist la început, şi am sfârşit ca fiind ţara cu cei mai mulţi membri în Partidul Comunist. Românul se adaptează, deşi uneori această stare de fapt se amestecă cu oportunismul respingător.

Am încercat, prin aceste scurte 3 observaţii, să explic substanţa mentalului respectivului cetăţean. De fapt, zicerile sale nu erau numai ale lui, ci ale multora. Am avut în faţă o tipologie. Înainte să aruncăm cu invective şi să ne enervăm de melancolia asta păguboasă a unora, cred că este necesar să încercăm să le înţelegem motivele, deoarece vina nu este numai a lor. Oamenii aceştia au fost uitaţi, aşa că se află în căutarea unui refugiu. Din faţă se vede doar o înspăimântătoare incertitudine şi nesiguranţă, pe când în spate încă zăresc vremurile apuse în care, cel puţin, erau mai mulţi şi mai puţin marginalizaţi.

 *sursa: analizeeconomice.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite