De ce e rea democraţia?

Reputatul jurnalist al Dilemei Vechi, Mircea Vasilescu, s-a întrebat, în titlul unui articol pe cât de prizat pe atât de inteligent „ce nu e bine”, oare, „cu Moise Guran”.

Întrebarea n-a întârziat să excite neuronii, în genere puţini, ai duşmanilor gazetarului menţionat. Iar răspunsul autorului n-a întârziat să-i dezamăgească. Reliefând că nu e genul tembelizat care stă ore în şir cu ochii fixaţi pe sticlă, Vasilescu precizase: „Dar la emisiunea lui Moise Guran mă uit nesmintit. Nu pentru că m-ar pasiona economia sau pentru că aş avea bani de investit, ci pentru că mi se pare singura emisiune din care înţelegi cu adevărat cîte ceva despre lucrurile care contează în lumea de azi. Şi care e la obiect, informată, documentată“. Concluzia? Nu e bine cu Moise Guran pentru că, în domeniul său, „e singur".  

Dacă vă gândiţi, condiţionaţi de starea deplorabilă a presei, că aş fi fost rugat (sau, cine ştie, angajat) să fac reclamă unor colegi, vă înşelaţi. Nici unul dintre eminenţii ziarişti evocaţi nu are o nevoie specială de recomandările mele. Ci de susţinerea publicului lor. Cred însă că e vital ca românii să abordeze informat atât scrutinul ce bate la uşă, cât şi chestiunile politice interne şi externe care contează cu adevărat. Şi că, în acest scop, ar trebui să înceapă să-i citească atent pe acei câţiva inşi informaţi, competenţi şi oneşti, pe care nu-i dă afară din casă narcisismul şi nu-şi mint publicul intenţionat. Care nu s-au înregimentat. Nu manipulează. Şi nu debitează enormităţi. Căci reţelele de socializare nu-i pot substitui pe profesioniştii buni ai presei, cum se amăgesc mulţi, fără mari pierderi.

Or, există, cred, în România, jurnalişti de calitate. Sunt femei şi bărbaţi de un profesionalism uimitor pentru o ţară care, timp de aproape un veac, şi-a distrus programatic elitele, de la cele evreieşti, iniţial, până la cele neaoşe, în final. Unora le merge pasabil. Alţii, cei mai mulţi, o duc greu. Unii muncesc pe brânci, încercând, cu mijloace uneori haiduceşti, să ţină piept propagandei tot mai consistent finanţate şi mai subtile, tot mai toxice şi mai extinse, difuzate din interior şi din afară de către vrăjmaşii democraţiei liberale. Acestei propagande abia dacă i se mai poate opune ceva. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă în jur. Ascultaţi cele câteva voci independente de la Radio România. Şi vedeţi ce li s-a întâmplat sub ocârmuirea atotputernicului preşedinte-director general O. Miculescu unui sindicalist ca Adrian Moise, sau unor ziarişti şicanaţi sau cenzuraţi. De pildă unui Gabriel Basarbescu. Sau unor Alexandru Rusu şi Cătălin Gomboş.

De ce sunt ei importanţi? De ce e cazul să ne indigneze şicanarea unor gazetari independenţi care dezvăluie abuzuri? Simplu. Pentru că fără ei democraţia nu funcţionează. Or, ea, mai mult decât orice sistem, se autoepurează şi furnizează libertate, demnitate şi properitate, dar presupune cetăţeni informaţi. Căci iată ce e rău cu democraţia liberală. Ea nu e câştigată niciodată pentru totdeauna. Pentru ea trebuie luptat. Din greu, chiar, zi de zi, căci, după cum s-a spus cândva, e un soi de „incertitudine instituţionalizată”. Ea nu investeşte în conspiraţionisme. Nu bagă bani grei în postaci, boţi şi roboţi care produc certitudini iluzorii. Nu dirjiează fonduri spre a isca frica, a perpetua dezbinarea şi-a transforma dezinformarea în armă şi obiectiv strategic, întru distrugerea independenţei unor ţări, a pluralismului şi a încrederii popoarelor în propriile minorităţi, ori elite culturale şi politice.

Democraţia nu joacă la cacialma şi nu trişează. E mai lentă decât dictaturile, mai conciliantă, mai pragmatică şi mai predispusă amorsării unui dialog. Prea puţin belicoase, democraţiile nu se confruntă între ele manu militari. Fac pace şi dezbat. Iată de ce minte ambasadorul Moscovei la Bucureşti care propune o "prietenie a României cu Rusia pe modelul celei franco-germane". Nu ştie ambasadorul oare ce sistem antidemocratic, autocratic sau poate chiar totalitar e pus să reprezinte? Nu ştie că Franţa şi Germania nu şi-ar fi putut îngropa securea războiului, dacă nazismul nu era înfrânt, graţie mult huliţilor „plutocraţi” anlo-saxoni, iar pe meleagurile teutone nu se ivea democraţia liberală înfiinţată şi protejată de armele aceloraşi americani şi britanici?

Democraţia nu face  caz de sacrificiul naţiunilor care, prin jertfă proprie, iar apoi prin ea însăşi, le-au adus europenilor cotropiţi de regimuri totalitare şansa de a nu se mai sufoca, dacă au avut norocul de a nu fi la cheremul trupelor „eliberatoare” ale Rusiei staliniste. În condiţiile în care un Putin ortodoxist şi bolşevic-naţionalist adulând acea Rusie s-a înstăpânit în vaste zone ale Ucrainei şi Moldovei  şi-şi extinde influenţa la sud de Dunăre, oare ce le rămâne românilor de făcut? Să se căciulească? Să se comporte, de această dată fără ultimatum, cu laşitatea sinucigaşă din 1940? Sau mai degrabă să-şi păstreze alianţele occidentale? Să-şi întărească apărarea consolidându-şi democraţia, refuzând, oripilaţi, cântecele de sirenă extremiste? 

Iată ce e rău la ea. Democraţia nu e cu gura mare. Nu se bate cu pumnul în piept. Nu respinge furios propaganda exaltându-i cu spume la gură pe „geto-daci” spre a-i înfiera pe „Soros, evreii, multinaţionalele” sau „NATO”,  care, pasămite, „ne fură domnule, ne fură”. Democraţia se lasă în schimb cu furie contestată. Ba chiar, când lumea dezertează de la datoria de a lupta pentru ea, le permite teroriştilor s- o atace, iar populiştilor şi ideologilor corectitudinii politice s-o deturneze.

Dar când e autentică şi-o duce capul, tace şi face. Îşi revine din crize. Dă  şansa respingerii de cotropiri reale, securistice, interne, mafiote, oferă armele de care e nevoie în lupta contra corupţiei devalizând naţiuni spre a la ucide apoi democraţia.

Ne excedează când democraţia nu excelează în misiunea ei? Dar noi suntem nevinovaţi? Am ajutat-o oare, prin vot, lipind ştampila de aceia care nu ne-au minţit, furat, vândut? Sau prin boicotarea de jurnalişti mincinoşi şi de televiziuni ce practică linşajul mediatic? 

Iată ce "nu-i bine" cu ea. Ne lasă să decidem singuri. Şi uneori greşeşte. Noi, la fel. Apoi, mai pierde, vai, şi bătălii. Dar, fiindcă reprezintă modernitatea, libertatea, egalitatea şi fraternitatea, raţiunea, drepturile omului, ştiinţa şi separarea statului de obscurantism, democraţia câştigă războaiele invariabil.

Ce e însă poate cel mai rău la ea? Că nu-i destulă. Că nu e mai multă. Şi peste tot.

Un text semnat de Petre M. Iancu