Despre competenţă

De câteva săptămâni circulă, îndeosebi în mediul virtual, un apel pentru competenţă în selecţia managerilor în instituţiile de cultură. L-aş fi semnat imediat şi necondiţionat, fie şi doar pentru motivul că numai despre surplus de competenţe nu se poate vorbi în România de azi. Nu am făcut-o.

Două au fost şi sunt motivele ce m-au făcut să mă abţin. În primul rând, o frază inserată la începutul apelului. Frază cu caracter manipulator, frază ce, voalat, e drept, duce cu gândul la existenţa şi la stimularea unei lupte între generaţii. Luptă care, obligatoriu trebuie să fie câştigată de tineri pentru ca, finalmente, competenţa să se afle la ea acasă. “Trăind şi lucrând în umbra personalităţilor care nu pot fi contestate (s.m. M.M.), profesioniştii din sectorul cultural s-au obişnuit de-a lungul timpurilor să accepte tacit mai multe tactici neperformante şi nedemocratice în managementul instituţiilor publice de cultură.” Or, tinereţea ţine de “biologie”, aşa cum credea Eugène Ionesco, sau de “istorie”, cum crede Ana Blandiana. Nu de competenţă.

În al doilea rând, deoarece printre iniţiatorii apelului ce cheamă nu doar la competenţă, ci şi la legalitate, ba chiar la redactarea unei legi la al cărei fundament ar trebui să se afle principiile competiţiei libere şi ale egalităţii de şanse, se află o persoană ce a participat cu ceva timp în urmă, fără succes, la un concurs. Dreptul ei, eşecul ei. Atâta doar că înscrierea persoanei în cauză în competiţie s-a făcut prin încălcarea “delicată” a unor prevederi legale în vigoare în momentul concursului. Că prevederile în cauză erau aberante, că nu ţineau defel seama de un istoric şi de o specificitate a instituţiilor de cultură e altă poveste. În afara oricărei discuţii se află, cred, evidenţa că e imoral să ceri corectitudine, legalitate şi competenţă când tu însuţi ai recurs în trecutul recent la proceduri prezumtiv- incorecte şi la “protecţie de pile” şi când acestea au funcţionat parţial.

Altminteri, nu pot să nu fiu de acord cu ideea că astăzi recrutarea şi reevaluarea periodică a mangerilor instituţiilor culturale se face pe criterii de performanţă strict cantitative, prin eludarea unor minimi parametri calitativi şi în lipsa oricăror itemi ce ar sluji la cuantificarea succesului cultural real. Cultural şi nu financiar, cultural şi nu de contabilitate primară. Bunăoară, simpla prezenţă la un anume festival, indiferent de valoarea recunoscută a manifestării cu pricina ori de impactul artistic real al respectivei prezenţe, e socotită succes. Contează, aşadar, numărul, şi nu valoarea. De aici presiunile asupra selecţionerilor ori schimburile reciproc avantajoase între managerii în funcţie ce se invită cu spectacole cu tot la schimb la manifestări zise de cultură, câteodată anume create spre a le masca ineficienţa din activitatea curentă. Ori chiar lipsa activităţii.

Incompetenţa e dublată, mai abitir în provincie decât în Capitală, de ingerinţa factorului politic. Aflate în subordinea Consiliilor locale sau judeţene-  aceasta în numele sacrosanctei descentralizări- cele mai multe instituţii de cultură au în frunte personaje, dacă nu membre ale unuia dintre partidele ce deţin puterea la nivel local sau judeţean, oricum agreate politic. Desemnate cu binecuvântare partinică, menţinute în post atâta vreme cât binecuvântarea e activă. Însăşi reconfirmarea periodică în funcţie depinde cvasi-inevitabil de acest amestec de politică şi delicatese, iar operaţia cade în sarcina unei comisii al cărei unic criteriu de alcătuire e flexibilitatea în  răspunsul la comandă politică. O ordonanţă de urgenţă, dată în  aprilie trecut de ministrul Daniel Barbu înlocuia evaluarea anuală cu evaluarea “ori de câte ori este cazul”, fapt ce permitea demiterea managerilor atunci când politicul găsea de cuviinţă sau când apărea un  doritor de dregătorie mai agreat şi mai galonat politic, încurajându-se astfel practicile fanariote retroactive.  

Până şi acei enigmatici şi cuminţi doi zişi specialişti prezenţi printre evaluatori sunt fie posesori ai carnetului de partid, fie desemnaţi la sugestia viitorului evaluat, cum spuneam el însuşi înregimentat politic. Ajuns astfel mai rar din convingere cât, mai curând, din parvenitism,oportunism şi spirit de autoconservare.

Pot să dau numeroase exemple de comisii create în vederea evaluării unui director (manager) de teatru, de pildă, din care nu făcea parte nici un specialist cu minime competenţe în domeniu. De indivizi care habar nu au ce înseamnă acela repertoriu. Or, tocmai ideea de repertoriu le e străină marii majorităţi a directorilor de teatru din România de azi. Cei mai mulţi socotesc că repertoriul ar fi o alăturare întâmplătoare de titluri propuse de regizorii poftiţi să monteze fiindcă numele lor se află în agenda telefonică a directorului evaluat. Ori fiindcă dă bine să spui că regizorul cutare a venit, montat şi plecat, fără ca nimeni să spună şi cum a lucrat insul ofertat. Cât de profitabilă a fost pentru trupă, pentru instituţie, pentru public trecerea lui prin teatrul cu pricina. Când o producţie pentru care s-au cheltuit mii de euro se joacă doar de două-trei ori, din motive varii, în principal din cauza lipsei oricărei valori, importanţa ei culturală e nulă. Nimeni nu îşi bate capul cu asta, nici măcar “specialiştii” de strânsură care acţionează la ordin.

Pot cita  nume de manageri de reviste culturale de tradiţie, oameni cu un cv impresionant, despre a căror activitate s-au pronunţat persoane, altminteri cumsecade ce nu puteau fi în nici un fel bănuite că şi-ar fi cheltuit măcar o oră din viaţă răsfoind publicaţia în cauză. Care, după încheierea cu succes a interviului, au avut măcar bunul simţ să se ducă şi să îşi ceară scuze mangerului în cauză, spunând că asta a fost, că aşa mai iau şi ei nişte bănuţi, că oricum totul a fost o formalitate. Dacă dispoziţia era ca managerul în cauză să fie “picat”, monologul “specialistului” era altul. Pot exemplifica cu nume de directori de muzee evaluaţi de profesori de desen de la nu ştiu ce gimnaziu din comunele limitrofe, dar încatenaţi politic.

Să ne mai mire atunci că la Oradea, de pildă, până în urmă cu câţiva ani managerul Teatrului era un inginer silvic, iar cel al Filarmonicii, un zootehnist? Aberaţia a fost corectată numai pe jumătate şi asta fiindcă locul silvicultorului, membru al unui partid acum în opoziţie şi devenit indezirabil exclusiv din acest motiv, a fost dorit de un artist membru al unui partid astăzi la putere. De fapt, aberaţia a fost eliminată nu chiar pe jumătate, ci pe o treime căci, între timp, Teatrul s-a divizat, astăzi numai cel de limba română având un director recomandat de studiile sale de specialitate. Cel de limba maghiară e condus de o persoană care, până a fi numită în funcţie, nici măcar nu prea a călcat prin instituţia cu pricina decât în calitate de reprezentantă a forului tutelar şi membră de partid politic travestit în uniune culturală. Pentru familiarizarea cu promisul viitor loc de muncă, desigur, loc dobândit prin împărţeală şi alte subterfugii şi nicidecum pentru pricepere.

În toate cazurile, competenţa a fost un factor fie secundar, fie cu totul inexistent. Încă şi mai inexistent decât pe vremea contraselecţiei specifice regimului comunist.