Despre puterea de a-ţi urma visul

„Tata, tu ai rămas cel mai mare şi acum fraţii tăi sunt şi în grija ta. Trebuie să mă ajuţi pentru că singur nu mă descurc“. Tata l-a găsit pe Marian, fratele meu, cu funia-n mână, ascuns în magazie. Fratele nostru cel mai mare tocmai trecuse în lumea celor drepţi şi fără el viaţa-i părea pustie. Nu l-a certat deloc şi funia i-a fost aruncată cu o îmbrăţişare. Acela a fost momentul din care între ei doi s-a născut o relaţie specială .

Marian a fost şi încă este super protector cu noi. Mânca ultimul dintre fraţi şi muncea cât noi toţi la un loc. Nu ieşea din vorba părinţilor şi ne încuraja să facem tot ceea ce mama ne lăsa pe listă atunci când pleca la muncă, el făcând aproape tot. Seara învăţa, de multe ori, la lumina lămpii şi poza lui prezentă la panoul de onoare al şcolii îi făcea pe ai mei să fie tare mândri. Admiterea lui ca elev la Liceul de Marină a fost o premieră pentru ţigănia noastră, el fiind primul copil al unei familii de romi ce intra la unul dintre liceele foarte căutate ale Galaţiului. De fapt, cred că era printre puţinii care intrau la liceu...

„Avem un loc bun de muncă pentru băiatul matale: muncitor la salubritate! Trebuie să agaţe tomberonul de maşina de gunoi. Şi nici măcar nu munceşte mult...“.

Mama a făcut crize în momentul în care a auzit oferta de muncă făcută fratelui meu de către funcţionarul de la Oficiul de Forţe de Muncă. Marian era relativ mut: numai ce căzuse, la baraj, examenul de treapta a doua la Liceul de Marină şi era încă supărat că trebuia să renunţe la visul său de a cutreiera marea. Văzuse cum în ziua examenului de baraj, mama, care lucra în liceu ca femeie de curăţenie, primise vizita unuia dintre membrii comisiei. „Ai bani, tovarăşa?“ a fost întrebarea care l-a făcut să înţeleagă că nu are vreo şansă să treacă examenului şi că este condamnat să plece din liceul pe care l-a iubit.

Mama văzuse cum alţi tineri, aflaţi exact în situaţia fratelui meu, primeau locuri mult mai bune de muncă şi nu a putut să îşi explice această repartizare decât prin prisma faptului că la serviciul de salubritate din oraş lucrau foarte mulţi romi. Refuzul vehement al mamei de a accepta acea repartiţie a făcut-o pe funcţionara de la Oficiu să vină cu o altă ofertă şi anume Cooperativa de legume şi fructe. „Apăs pe buton şi îmi sare sacul de cartofi în spate“ (încărca şi descărca saci de cartofi), glumea Marian, însă era mulţumit că cel puţin nu lucra la gunoi. În plus, bănuţii câştigaţi ajutau tare mult familia.

Norocul lui a fost că una dintre fostele profesoare din liceu a auzit unde a „eşuat“ şi a intervenit pe lângă soţul ei, director la una din fabricile din oraş. În câteva zile, fratele meu a devenit magaziner la fabrica „11 iunie“ şi acum avea timpul necesar să înveţe. A terminat liceul la seral cu notă mare şi a încercat şi la facultate. Nu a dat decât o singură dată şi, chiar dacă a picat la doar 13 sutimi, ajutorul pe care putea sa îl dea familiei i s-a părut mult mai important decât să investească în pregătirea necesară admiterii la facultate. Toţi banii pe care-i câştiga din salariu şi cântat la nunţi îi dădea mamei. Zâmbetul şi mâinile lui bătătorite ne făceau să ne simţim extrem de protejaţi.

Armata a făcut-o la Marină. Visul său de a cutreiera marea prindea contur şi oferta primita de a rămâne angajat în Marina Militară şi după finalizarea stagiului militar i s-a părut răspunsul lui Dumnezeu la rugăminţile sale. S-a mutat la Mangalia acolo unde a luat-o de jos, continuând totuşi, din puţinul lui, să ne ajute. Au urmat 25 de ani de carieră militară şi multe misiuni îndeplinite. Ca recunoaştere pentru meritele sale deosebite dintr-una din misiunile la care a participat, atunci când a salvat câteva vieţi ale unor oameni din Costineşti asupra cărora s-au năpustit stihiile apelor în 2005, a fost decorat cu Ordinul Bărbăţie şi Credinţă. Nu a spus niciodată de această decoraţie pentru că el e convins că nu a făcut nimic special, ci că doar şi-a făcut datoria. La fel face şi atunci când vorbeşte de familia lui, conştient fiind că el nu a făcut decât ceea ce i-a promis tatei că va face şi anume că va avea grijă de noi.

Acum două zile a împlinit 50 de ani, din care 40 mi-a fost, şi încă-mi este, cel mai bun prieten. Nu ştiu ce aş putea să îi spun pentru a-l face să înţeleagă cât de mult îi mulţumesc pentru tot ceea ce a făcut, şi încă face, pentru noi. Eu ştiu că nu aş fi putut fi vreodată ca el şi nici nu aş fi putut să îmi servesc familia şi ţara cu atât de mult drag şi devotament. Ştiu, însă, că de la el am învăţat că dacă crezi în visul tău şi îl urmăreşti cu toată fiinţa ta, mai mult ca sigur că se va îndeplini!