Dragi colegi de 50+, haideţi să fim lucizi şi să nu ne facem de râs acum, la sfârşit...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu trece săptămână să nu i se pară cuiva de la vreo televiziune sau revistă că cei de 50 şi au început să fie din nou căutaţi pe piaţa muncii. Ba, o reporteriţă inimoasă a descoperit că aceştia ar fi acum chiar mai căutaţi decât cei tineri, că aşa a citit ea într-un studiu al nu ştiu cui. Şi vin repede la mine ca să îmi ia interviu, eu să confirm şi să vadă lumea că da, iată, aşa este, noi, cei de 50 şi, în sfârşit... etc. etc.

Dar reporteriţele inimoase pleacă întotdeauna dezamăgite de la mine. Pentru că nu, pe cei de 50 şi nu ne caută nimeni în mod special, niciodată, pentru niciun fel de post şi de la nicio companie. Ne mai angajează câte cineva, din când în când, desigur. Însă numai când nu găsesc pe cineva mai tânăr, şi asta după căutări repetate, şi repetate şi repetate.

Toţi angajaţii de la o anumită vârstă încolo cred, dar ce zic eu, sunt convinşi de-a binelea, că toţi managerii şi angajatorii sunt proşti, că nu îşi dau seama unde sunt experienţa şi valoarea şi o caută mereu în altă parte. Sau, dacă ştiu unde este, vor să-şi facă singuri rău şi fac lucrurile taman pe dos decât ar trebui. Nu explică nimeni prea clar din ce motive.

Comentariu la un articol de săptămâna trecută, aici, in Adevarul: “La fel se întâmplă şi cu CV-urile celor din zona de vârstă 50+. Sunt ignorate pe baza prezumpţiei lipsei acelui concept HR stupid de “enthousiastic” ori fiindcă nu pun botul la stimulente gen ‘oportunităţi de carieră, echipă dinamică, laptop & telefon’ şi alte bălării.”

Nu, dragi congeneri de 50 şi, angajatorii nu sunt chiar atât de proşti pe cât se spune, nici pe departe. Îi cunosc bine, îi analizez de o viaţă, i-am studiat pe toate părţile şi nu i-am găsit proşti! Şi când spun că vor un angajat de 20 sau de 30, şi nu unul de 50, înseamnă că aşa e mai bine pentru businessul lor, pentru ei personal, sau şi pentru una şi pentru cealaltă. Iar dacă spun că nu au nevoie de zecile de ani de experienţă sau de înţelepciunea senectuţii pentru un anumit job, înseamnă că nu au şi gata!

Să fim lucizi, dragi congeneri de 50 şi, dacă ar fi să aleagă între noi şi cei tineri, cine ar vrea să ne vadă pe noi prin firmă, zi de zi, la orice oră? Nimeni! Până şi bătrânii ar prefera să vadă în jur colegi mai tineri. Când apare unul de-al nostru în preajmă, instinctiv devii mai tensionat, adesea fără să-ţi dai seama. Eşti mai atent la ce spui şi cum te porţi, să nu-l faci să se simtă prost sau să-l jigneşti, te aştepţi să fie mai îmbufnat, să fie deranjat, sau chiar să se supere mai uşor… Şi, chiar dacă nu o spune în cuvinte, fiindcă înţelepciunea şi experienţa îi aduc aminte că trebuie să se controleze, nemulţumirea i se citeşte pe faţă. Şi atunci tensiunea devine şi mai mare, de multe ori nu ştii ce l-a deranjat şi incercând să repari, strici mai rau, şi tot aşa…

Oricât de suav încearcă instinctul de conservare să ne şoptească altceva în ureche, oboseala, tristeţea şi frica se văd pe noi, în gesturile noastre, în tonul vocii, în mişcările şi în acţiunile noastre. Iar când încercam cu disperare să le ascundem şi nu mai reuşim, şi iese prost, începe ridicolul şi gata, s-a sfârşit... :(

Ca angajator, nu prea poţi amesteca oameni de vârste şi condiţii prea diferite în aceeaşi activitate, pe acelaşi nivel şi în acelaşi spaţiu fizic, pentru că îţi asumi riscuri mari. O faci când nu ai încotro, într-adevăr, însă nu am văzut până acum un manager care să-şi planifice de la început un astfel de scenariu.

Sigur, şi tinerii şi ceilalţi acceptă un manager de la noi, de 50 şi, şi chiar se simt mai în siguranţă cu el decât cu unul de 30, însă nu putem să fim cu toţii manageri doar pentru că suntem bătrâni.

E frustrant? Desigur! Se poate ca totul din jur să fie frustrant şi tu să nu fii un frustrat? Da, se poate, însă nu vă bazaţi pe asta, e o raritate. Frustrarea e trăsătura cea mai de neocolit a generaţiei noastre. Şi cu greu poate să fie imaginată pe lumea asta otravă mai puternică pentru relaţiile sociale şi pentru business, în general, decât frustrarea. Cercul vicios atât aşteaptă! Iar când ne-a prins, gata, s-a cam sfârşit... :( :(

Dacă vi se pare nedrept şi vă propuneţi să reparaţi injustiţia divină, încercaţi! Dar veţi ajunge la spitalul din Berceni mult mai repede decât ne este planificat în ADN...

Bine, bine, dar care e soluţia? - mă somează toată lumea. Ce să facem noi, ăştia de 50 şi? De parcă orice problemă de pe lumea asta are şi o soluţie, că în filmele americane... :( Nu, nu există soluţie. Pot exista nişte soluţii parţiale, poate conjuncturale, pentru unii mai norocoşi. Dar asta nu schimbă cu nimic ce am scris mai sus, şi nu ne scuteşte de sarcina penibilă de a ne planifica lucid coborârea, încercând să o facem cât mai lungă şi mai fără zdruncinături, dacă se poate. Şi, mai ales, fără să ne facem de râs chiar acum, la sfârşit...

“La fel se întâmplă şi cu CV-urile celor din zona de vârstă 50+. Sunt ignorate pe baza prezumpţiei lipsei acelui concept HR stupid de “enthousiastic” ori fiindcă nu pun botul la stimulente gen ‘oportunităţi de carieră, echipă dinamică, laptop & telefon’ şi alte bălării.”  Deci, pentru un angajator şi pentru companie, în general, cum e mai bine să lucreze, cu cei care pun botul sau cu cei care nu pun? O fi grea intrebarea asta?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite