Educaţia, o prioritate. O prioritate?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În aproape oricare altă ţară din lume, afirmaţia că educaţia este o prioritate guvernamentală permanentă ar trece drept o banalitate crasă. La noi, se construiesc strategii electorale şi programe de comunicare politică, în jurul acestei teme. Faptul că acest subiect este unul de campanie – care, cu alte cuvinte, suscită dezbateri – indică fără greş că, din păcate, în România, educaţia este foarte departe de a fi o prioritate.

Constatarea este întărită de cifre: procentul din PIB alocat învăţământului şi cercetării este nu numai cel mai mic din UE, ci cu mult în urma unor state care nu sunt considerate a fi făcând parte din lumea civilizată.

Din cauză că nu a fost şi nu este o prioritate, sistemul de învăţământ românesc a acumulat o serie întreagă de probleme, care îl fac să nu mai fie un factor de progres social şi nici un mijloc de afirmare şi selecţie individuală a valorilor. Aceste probleme structurale sunt, în ordinea importanţei lor sociale, următoarele:

1.      Subfinanţarea;
2.      Hemoragia creierelor;
3.      Absenţa oricărei planificări a învăţământului;
4.      Politizarea întregii structuri administrative.

Să le examinăm pe rând.

1. Subfinanţarea

Modul eronat în care a fost gândită reforma sistemului economic, începând din 1990, a impus amputări ale bugetării tuturor domeniilor economice şi sociale. Dintre ele, însă, învăţământul şi sănătatea au fost cele mai afectate, în comparaţie cu sistemul de forţă al statului (armata, poliţia şi serviciile de informaţii), cu justiţia şi administraţia publică.

A fost, fără îndoială, o decizie nu numai greşită, ci de-a dreptul ticăloasă a factorului politic (într-o remarcabilă, pentru că rară, unanimitate): spre a-şi menţine privilegiile şi a putea devaliza în linişte economia naţională, sistemul a trebuit: a) să ofere cetăţeanului ceva în schimb, cum ar fi aderarea la NATO şi UE (de unde necesitatea de a susţine, cât de cât, armata), b) să menţină la cel mai înalt nivel de funcţionare posibil instituţiile de forţă ale statului (serviciile de informaţii, în primul rând), c) să menţină în funcţiune administraţia publică, spre a putea finanţa la negru aparatul politic, şi d) să adoarmă vigilenţa justiţiei, creând magistraţilor un statut privilegiat, în comparaţie cu ceilalţi bugetari din învăţământ sau sănătate.

Subfinanţarea învăţământului şi cercetării s-a agravat, an de an, până în punctul în care nici măcar o dublare bruscă a procentului din PIB alocat domeniului nu ar aduce nici o îmbunătăţire perceptibilă a situaţiei.

La aceasta s-au adăugat două circumstanţe agravante: populismul care a blocat generalizarea taxelor în învăţământul universitar şi înfiinţarea pe bandă rulantă de instituţii de învăţământ superior de stat.

Coroborate, toate acestea au generat o scădere dramatică a calităţii actului de învăţământ, a cărei cauză este, în primul rând, scăderea calităţii materialului uman. De la educatori la profesorii universitari, în sistem nu mai intră, de cel puţin 20 de ani încoace, decât cei realmente pasionaţi (care sunt foarte puţini) sau prea slabi pentru a-şi găsi alt loc de muncă. Mai mult: practic, nici un profesor, de niciun grad, mai tânăr de 45-50 de ani nu poate trăi exclusiv din salariul de profesor. Aceasta produce turbulenţe de tot felul, de la corupţie la dezinteresul pentru actul didactic.

Subfinanţarea are consecinţe dramatice şi pe alte planuri. Imposibilitatea de a asigura un cadru material decent pentru activităţile practice – de la cele mai simple, din grădiniţe, la laboratoarele de cercetare universitară – face ca învăţământul românesc să fie în continuare excesiv teoretic: el furnizează, la toate nivelurile, absolvenţi nepregătiţi pentru piaţa muncii. Şcolile profesionale şi fostele licee industriale au dispărut cu totul, fapt care are consecinţe evidente pe piaţa muncii şi, în curând, se va repercuta şi asupra economiei şi investiţiilor: există deja semnale că investitorii străini de calibru au mari probleme în a mai recruta forţă de muncă înalt calificată, motiv pentru care unii se reorientează spre alte ţări.

Subfinanţarea este dublată, în plan social, de o declasare a profesorului, care, când nu e tratată cu totală indiferenţă de decidenţi, este întreţinută iresponsabil de către autorităţile statului, începând chiar cu Preşedintele. Învăţământul, chiar dacă a evoluat mult de la faza ilustrată de Domnul Vucea (brutalul învăţător din proza lui Delavrancea), nu poate fi exercitat în absenţa autorităţii. Profesorul român, lipsit deja, într-o anumită măsură, de autoritatea pe care i-o conferă pregătirea – deoarece, cum am spus, în învăţământ nu mai intră de mult cadre cu adevărat competente –, este lipsit şi de autoritatea socială, prin atacurile de imagine permanente la care este supus şi prin devalorizarea cauzată de salariile de mizerie. Statul a permis şi chiar a încurajat răsturnarea perspectivei de valori fireşti în actul didactic, permiţând părinţilor să determine schimbări şi evoluţii interne ale sistemului de învăţământ, ceea ce e de-a dreptul sinucigaş.

Subfinanţarea nu este numai rezultatul diminuării activităţii economice sau al scăderii productivităţii. Ci şi al risipei, hoţiei şi dezorganizării.

În fine, subfinanţarea este agravată şi de necorelarea resurselor naţionale cu cele locale. În pofida propagandei interesate, implicarea crescută a autorităţilor locale în viaţa şcolii nu este un progres, ci un regres considerabil faţă de reformele care, sub conducerea lui Spiru Haret, au dat învăţământului românesc structura şi înfăţişarea pe care a avut-o până la noua Lege a învăţământului, redactată fără dezbatere publică sau parlamentară, în mandatul lui Daniel Funeriu. Învăţământul nu este o chestiune de interes local în nici un stat civilizat, iar actuala struţocămilă administrativă (în care unităţile de învăţământ preuniversitar ascultă de două autorităţi, Ministerului Educaţiei şi primării) permite necorelarea resurselor. Rezultatul: acolo unde, din întâmplare, factorul local are ceva mai multă responsabilitate, şcoala merge, cât de cât. Acolo unde nu există responsabilitate din partea primăriei, şcoala e la pământ. Dar în general, cu foarte puţine excepţii, transferul cheltuielilor de întreţinere a şcolilor către autorităţile locale a avut un singur scop: devalizarea mai simplă şi mai rapidă a resurselor materiale, prin toate mijloacele cunoscute şi în alte domenii.

Vreau, prin urmare, să atrag atenţia că subfinanţarea nu este numai rezultatul diminuării activităţii economice sau al scăderii productivităţii. Ci şi al risipei, hoţiei şi dezorganizării. Cu un mic efort din partea organelor abilitate, se pot recâştiga fonduri care, altminteri, intră în conturi şi buzunare private. Dacă nu se va face acest efort, subfinanţarea va duce învăţământul românesc către extincţie. Nu va mai rămâne decât o formă fără fond, care produce diplome fără acoperire, nu forţă de muncă.

2. Hemoragia creierelor

Nu este un secret pentru nimeni că România face, din 1990 încoace, obiectul unor operaţiuni organizate de furt al creierelor, care, deşi sunt derulate de instituţii private, se bucură de sprijinul tacit al organelor unor state partenere (până la nivelul ambasadelor din România). Ar însemna să dăm dovadă de autism dacă am crede că putem opri furtul creierelor din România. Şi state mult mai dezvoltate, cum sunt Franţa, Marea Britanie sau Germania, fac – la altă scară – obiectul acestui fenomen, atât din partea SUA, cât şi din partea unor state emergente (în primul rând China).

Ce trebuie, însă, să facem şi nu facem absolut deloc, este: a) să reducem dimensiunile acestei hemoragii a creierelor, şi b) să încercăm ca măcar o parte din profituri să ne revină nouă şi le investim tot în învăţământ.

Se poate diminua fluxul de creiere calificate care pleacă din România? Fără îndoială că da. Când spun asta, nu mă gândesc numai la viziunea utopică a unei Românii ideale, din care nimeni nu mai vrea să plece, pentru că nicăieri altundeva nu e mai bine. Aceasta nu se va întâmpla prea curând. Însă una dintre cauzele dimensiunilor uriaşe pe care le are hemoragia creierelor, la noi, nu este situaţia României. Ci indiferenţa autorităţilor faţă de acest fenomen, care nu numai că nu este împiedicat, este chiar încurajat să se manifeste. Dau numai câteva exemple la îndemână. În timp ce, pe de-o parte, universităţile româneşti fac obiectul unei permanente denigrări în mass-media, pornind adesea chiar de la şeful statului, târgurile universităţilor străine în România sunt organizate fără nici o restricţie, ba chiar cu sprijinul autorităţilor. Dacă aceste activităţi, care sunt în mod direct activităţi de brain drain, ar fi supra-impozitate (ca produsele de lux sau jocurile de noroc), impactul lor ar scădea. Dacă publicitatea pentru asemenea activităţi de recrutare de creiere ar fi supra-impozitată, ecoul ei public ar dispărea.

Prin metode legale şi legitime putem reduce numărul absolvenţilor de liceu şi de facultate, al asistenţilor şi cercetătorilor care pleacă din România, după ce statul român a investit în formarea lor.

La fel se poate proceda şi cu firmele care organizează, aparent, excursii de muncă în străinătate. Cea mai mare parte din studenţii sau absolvenţii care apelează la ele nu se mai întorc în ţară. Dizolvarea acestui sistem, prin supra-impozitare, ar împuţina căile prin care creierele româneşti pleacă din ţară. Să nu mi se spună că trăim într-o democraţie şi nu putem supra-impozita aceste activităţi. Democraţia permite şi chiar recomandă descurajarea, prin metode fiscale legitime, a activităţilor dăunătoare (a se vedea, de exemplu, supra-impozitarea tutunului).

Tot prin metode legale şi legitime putem reduce numărul absolvenţilor de liceu şi de facultate, al asistenţilor şi cercetătorilor care pleacă din România, după ce statul român a investit în formarea lor. Se cunosc, de pildă, canalele prin care universităţile străine recrutează absolvenţi de liceu de vârf din România. Ele monitorizează olimpiadele şcolare pe materii, după care fac oferte celor care, câştigând pe plan naţional, obţin rezultate şi la olimpiadele internaţionale. Or, olimpiadele internaţionale sunt organizate pe baze consensuale. La ele nu pot participa decât câştigătorii celor naţionale. Dar aceste olimpiade naţionale sunt organizate de către Ministerul Educaţiei. Acesta poate impune un contract de participare fiecărui elev, conform căruia finaliştii fazei naţionale se obligă să studieze în ţară. Cine nu semnează contractul, nu poate participa la faza naţională. Cine vrea să studieze, apoi, în străinătate, plăteşte o despăgubire. O asemenea măsură, perfect democratică, ar limita într-o măsură considerabilă furtul absolvenţilor de liceu de vârf. Iar banii obţinuţi din despăgubiri – pe care e cert că le-ar plăti universităţile străine interesate – ar putea fi reinvestiţi în învăţământ, compensând, astfel, în parte pierderile provocate de plecarea unor tineri în care statul român a investit.

La fel se poate proceda şi cu absolvenţii de facultate, masteranzii şi doctoranzii. Universităţile, firmele şi institutele străine nu recrutează decât oameni care lucrează deja în diverse programe de cercetare, care fie sunt organizate de statul român, fie sunt găzduite de instituţii ale statului român. Este obligatoriu ca statul să impună participanţilor la aceste proiecte o clauză de reziliere, care să stipuleze obligaţia absolventului/ masterandului/ doctorandului/ cadrului didactic tânăr de a lucra minimum 10 ani în învăţământul românesc, sau plata unei compensaţii. Şi această măsură ar permite reducerea fluxului de inteligenţă calificată, iar sumele obţinute din clauza de reziliere ar putea fi reinvestite în învăţământ.

Sunt, însă, gata să pariez absolut toate bunurile mele pământeşti că o asemenea politică, deşi perfect legitimă, transparentă şi necesară societăţii, nu va fi pusă în practică în România, în următorii 30 de ani.

3. Absenţa planificării

În orice ţară din lume, cifrele de şcolarizare, de la grădiniţă şi până la doctorat, sunt stabilite în funcţie de două criterii: a) criteriul demografic (care indică evoluţia populaţiei şcolare), şi b) piaţa forţei de muncă. În România de până în 1989, această planificare era cât se poate de riguroasă şi de bine fundamentată ştiinţific. După 1990, am asistat la o relaxare care, extinsă an de an, a dus la completa desprindere a cifrelor de şcolarizare de demografie şi, respectiv, de piaţa muncii.

În ambele sensuri, disfuncţionalitatea este gravă. Ignorarea scăderii natalităţii şi a creşterii emigraţiei a dus la menţinerea unor şcoli neviabile, din cauza numărului de elevi tot mai redus. Înfiinţarea necontrolată de universităţi şi facultăţi, în bazine demografice endemice, a generat scăderea competitivităţii şi a permis (vezi scandalul doctoratelor sau cel al cărţilor „scrise” de deţinuţi) fraudarea în masă a criteriilor academice. Ignorarea completă a pieţei muncii a produs un sistem de învăţământ incapabil să furnizeze, să zicem, instalatori şi electricieni, dar care „formează” pe bandă rulantă economişti şi avocaţi, actori şi analişti politici, traducători şi sociologi, etnologi şi antropologi, adică şomeri.

În numai 25 de ani, am reuşit să prăbuşim tocmai atuul economic principal cu care am ieşit din comunism: forţa de muncă de înaltă calificare.

Rostogolindu-se asemeni bulgărelui de nea, problema demografică a produs şi alte consecinţe, din ce în ce mai grave. Multe şcoli din mediul rural chiar s-au închis de la sine, din lipsă de elevi, în special în zona de munte. Nepregătite, autorităţile locale şi centrale nu au luat nici un fel de măsură compensatorie pentru puţinii copii rămaşi fără şcoală. Aceştia fie sunt obligaţi să parcurgă distanţe imense până la şcoală, fie (cazul cel mai frecvent) au abandonat. Nu există, la ora actuală, nici un fel de proiecţie reală asupra viitorului a cca 30% din şcolile din mediul rural, afectate de împuţinarea elevilor. Lăsate la mâna autorităţilor locale, aceste şcoli nu se pot comasa sau reloca, astfel încât copiii să parcurgă distanţe cât mai scurte, iar şcoala să aibă un viitor. Guvernele succesive au preferat să arunce banii pe fereastră, investind (vezi cele două programe, ale lui Năstase şi Udrea, vizând construcţia de săli de sport) în şcoli fără viitor, în loc să investească în concentrarea şi relocarea lor în bazine demografice sustenabile.

Consecinţe la fel de dramatice produce şi necorelarea cu piaţa muncii. La ora actuală, una dintre piedicile de care se lovesc investiţiile străine în România este forţa de muncă. În numai 25 de ani, am reuşit să prăbuşim tocmai atuul economic principal cu care am ieşit din comunism: forţa de muncă de înaltă calificare. Este suficient să urmăreşti cum se construieşte în România sau cum se fac şoselele, pentru a înţelege dimensiunile dramatice ale problemei. Nimeni nu indică, de pildă, între cauzele eşecului programului de autostrăzi, absenţa personalului calificat, de la maiştri la ingineri.

În contra-partidă, inflaţia administraţiei nu este consecinţa unei necesităţi, ci a presiunii pe care o exercită asupra pieţei muncii cohortele de absolvenţi de instituţii de învăţământ superior care nu ştiu, de fapt, să facă nimic. Împreună, absenţa meseriaşilor şi inflaţia de „intelectuali” complet nepregătiţi fac din România un stat tot mai puţin capabil să performeze economic. Iar cifrele comparative, la nivel european şi global, atestă implacabil această situaţie.

4. Politizarea

Mulţi cred că politizarea este răul principal al sistemului de învăţământ, la ora actuală, întrucât ea este un factor agravant pentru primele trei disfuncţionalităţi structurale. Mă mărginesc să spun că politizarea a provocat sau a contribuit la multe dintre problemele sintetizate în cele trei puncte anterioare.

De pildă, decizia de a înfiinţa universităţi şi facultăţi, în localităţi în care nu existau resurse nici măcar pentru un liceu bun (Târgu Jiu, Piteşti, Sibiu, Târgovişte, Alba Iulia, Suceava, Ploieşti, Baia Mare, Reşiţa etc.) nu trebuia sub nici o formă lăsată la mâna autorităţilor locale sau a Parlamentului. Ea trebuia să fie exclusiv apanajul Ministerului Educaţiei. Or, se poate constata din studierea dosarelor de acreditare că nici una din aceste noi „universităţi” de stat nu a fost înfiinţată de minister, în urma unui temeinic studiu de fezabilitate, care să ateste o atare necesitate de înfiinţare a unei noi universităţi. Subsecvent, legea care guvernează acreditarea universităţilor nu conţine nici ea obligativitatea ca înfiinţarea să fie susţinută de studii temeinice (care în Occident durează 10-20 de ani) privind sustenabilitatea viitoarei instituţii.

Absenţa autonomiei împiedică universităţile să ia măsurile care le-ar face, cel puţin pe cele mai mari, performante, inclusiv pe plan extern: de la salarizare, la criteriile de promovare, totul este dirijat (prost) de minister.

Politizarea afectează grav şi autonomia universitară: practic, la ora actuală, prin sistemul finanţării „pe cap de student”, Ministerul Educaţiei conduce direct şi nemijlocit universităţile, cărora însă nu le furnizează şi o finanţare suficientă. Intervenţia MEC în stabilirea normelor de concursuri de promovare, a procedurilor, impunerea de criterii birocratice, controlul asupra doctoratelor şi programelor de studii etc. alcătuiesc, împreună, harta unui învăţământ superior lipsit de principalul său atribut, care este autonomia. Absenţa autonomiei împiedică universităţile să ia măsurile care le-ar face, cel puţin pe cele mai mari, performante, inclusiv pe plan extern: de la salarizare, la criteriile de promovare, totul este dirijat (prost) de minister.

Politizarea a făcut praf, într-o măsură care nici nu cred că mai poate fi evaluată cu precizie, şi politica de cadre. O bună parte dintre profesorii care au plecat din sistem au luat această decizie din cauza imposibilităţii de a promova şi de a-şi valorifica potenţialul, imposibilitate cauzată de politizarea tuturor concursurilor pentru posturile de conducere.

Tot politizarea este responsabilă de luarea, atât la nivel local, cât şi la nivel central, a unor decizii catastrofale, rezultând din incompetenţa cvasi-generală a responsabililor numiţi politic. De exemplu, deciziile luate în materie de curricule (= programele şcolare) sau de manuale, în special la materiile care au un rol formativ al identităţii culturale a tânărului. După cum atestă studiile făcute de personalităţi acreditate, la ora actuală, învăţământul românesc, din cauza acestor decizii incompetente, nu îi mai furnizează tânărului un real bagaj de cunoştinţe cu privire la limba şi literatura română sau la istoria patriei.

Ce-i de făcut?

Tabloul este sumbru, iar îmbunătăţiri rapide nu sunt de aşteptat. Mai ales măsurile bruşte, de tip „haiducesc” (cum au fost cele luate, sub conducerea lui Traian Băsescu, de către fostul ministru Daniel Funeriu), trebuie evitate cu orice preţ. Totuşi, ceva se poate face. Pornind de la simplu la complex, de la termene scurte la termene lungi.

O primă măsură urgentă ar trebui să fie, în opinia mea, planificarea multianuală a bugetului Educaţiei. Aceasta se poate face, democratic şi lin, prin intervenţia Preşedinţiei României. Care nu are drept de iniţiativă legislativă, deci nu are nici un motiv de a organiza Comisii prezidenţiale pentru reforma învăţământului, cum a făcut-o (încălcând Constituţia!) Traian Băsescu. În schimb, Preşedintele României este cel care desemnează premierul. Şi îi poate impune unele obiective, care să figureze explicit în programul de guvernare şi în absenţa cărora Preşedintele să anunţe public că nu va face nominalizarea. Unul dintre obiective – primul, în opinia mea – ar trebui să fie planificarea pe 4 ani a creşterii procentului din PIB alocat învăţământului şi cercetării, astfel încât în 2020 să atingem nivelul mediu al UE.

O a doua măsură: un audit general al învăţământului universitar, pe criteriile Shanghai, urmat de desfiinţarea progresivă a instituţiilor necorespunzătoare. Această măsură nu numai că nu ar afecta piaţa muncii, dar ar elibera resurse pentru finanţarea universităţilor competitive şi ar creşte competitivitatea la nivelul studenţilor lor. Lichidarea universităţilor necompetitive trebuie şi ea etapizată pe patru ani, astfel încât la încheierea mandatului 2016-2020, învăţământul superior de stat să stea pe baze financiare şi academice sănătoase.

O a treia măsură ar trebui să fie stabilirea unor criterii clare de corelare a resurselor naţionale cu cele locale, astfel încât autorităţile locale – principalele responsabile de deteriorarea învăţământului preuniversitar – să îşi piardă controlul asupra finanţării şi să poată fi trase la răspundere (inclusiv prin încetarea mandatului primarului şi consilierilor).

O a patra măsură ar trebuie să fie destructurarea mafiilor care paralizează învăţământul, de la mafia manualelor şcolare la cea a materialului didactic şi para-didactic. E o măsură care nu costă bani şi pentru care nu e necesară decât un pic de voinţă politică.

Important ar fi ca viitorul ministru al Educaţiei să nu fie un politician şters, care să preia acest mandat doar pentru că nu a fost suficient de puternic încât să pretindă unul mai „mănos”.

O a cincea măsură (pe care ar putea-o lua chiar viitorul ministru) ar trebuie să fie restaurarea de facto a autonomiei universitare, prin cedarea către universităţi a prerogativelor care le aparţin de drept. Mă gândesc, în primul rând, la creşterea rolului Consiliului Rectorilor, care ar trebui să gestioneze fondurile alocate învăţământului superior.

O a şasea măsură (pe care, de asemenea, ar putea-o lua tot viitorul ministru) ar trebui să fie reorganizarea ministerului, care ar trebui dublat – după modelul justiţiei – de un Consiliu Pedagogic, care să preia o bună parte din prerogativele exagerate ale Guvernului, respectiv, Parlamentului, instituţii care nu au competenţă didactică.

Se mai pot spune şi face multe. Important ar fi ca viitorul ministru al Educaţiei să nu fie un politician şters, care să preia acest mandat doar pentru că nu a fost suficient de puternic încât să pretindă unul mai „mănos”. Şi nici unul care să reprezinte, ca în ultimele 10-15 mandate, mafiile care parazitează sistemul. Dacă nu se poate nici măcar atât, e puţin probabil ca vreuna din măsurile sugerate mai sus să fie pusă cu adevărat în practică. Şi, din nou, sunt gata să pariez absolut tot ce am că nu se va putea nici măcar atât.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite