Eminescu şi epigonii (de ieri şi de azi)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ce e poezia? „Înger palid cu priviri curate / Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.“

De la coadă la cap – purpură şi aur, adică sânge şi strălucire, sudoare şi nobleţe, sacrificiu şi puritate, coborâre (cu genunchiul în pământ, sub sudoare şi sacrificiu), dar şi înălţare – cu sufletul spre cer, spre un ideal mai înalt).

Glasurile tremurate fac trimitere la versuri, la prozodie, la rigorile formelor fixe. Dar şi la muzică, la muze, la arte.

Icoanele fac trimitere la imagini şi la idealuri, dar şi la o altă lume – icoana este o fereastră spre altă lume (spre lumea modelelor prime, sau spre Împărăţia lui Dumnezeu).

Jocul este voluptuos – deoarece sudoarea artistului se îmbină cu plăcerea de a mânui lira şi de a stăpâni o artă, sau un mănunchi de arte.

Din această sudoare, din acest sacrificiu, se ridică un înger palid cu priviri curate – rezultatul trebuie să fie, mereu, mai presus decât omul, să transcendă omul. Când artistul este cu adevărat un artist, el este un soi de şaman, care priveşte spre străluciri din altă lume, cu bune şi cu rele. Străluciri pe care poate nici el nu le înţelege atunci sau acolo (sau, aproape sigur, nu le înţelege). Însă pe care ni le lasă nouă spre descifrare şi înţelegere.

Acesta este Eminescu într-unul dintre momentele sale de graţie (pentru că Eminescu a avut şi momente de slăbiciune şi de cădere – aşa cum şi Shakespeare, şi Rabelais au avut momente de slăbiciune şi de cădere). Aşa arată, gândeşte şi creează un poet – şi aceasta este poezia. Poezia nu este o înşiruire de fapte oarecare, fără prozodie, fără rigori, şi fără un sens care să lege între ele elementele. Deoarece rigorile prozodice sunt cele care canalizează şi purifică sensul. Iar lira, cântecul, arta duce acest sens direct spre organele de simţ ale celui care ascultă – şi nu doar către organele de simţ ale trupului (cum ar spune materialiştii şi scepticii din ziua de azi), ci şi spre organele de simţ ale sufletului (cum ar spune un filosof antic care se apropiase de înţelepciune mult mai mult decât materialiştii şi scepticii din ziua de azi – mă refer la Platon).

Poezia este lirică şi este subiectivă; dar subiectivitatea nu te împiedică să vorbeşti despre lumea în care trăim, despre istorie, despre iubire – sau despre lucrurile mai înalte, despre aspiraţiile omului şi despre sensul vieţii lui. E aproape imposibil să faci o poezie bună dintr-un set de banalităţi care privesc în mod strict viaţa personală a artistului – pentru că, de cele mai multe ori, cei care scriu „poezie” în acel fel încearcă să facă artă fără să aibă ceva de spus. E cu totul imposibil să scrii bine (orice) când singurul subiect care te pasionează e scrisul în sine – sau când nu te pasionează şi fascinează, cu adevărat, absolut nimic, şi nu eşti recunoscător pentru nimic.

Eminescu a avut perfectă dreptate în acest punct. Şi a avut dreptate şi în alte puncte. Lumea este mai plină ca oricând de epigoni cu „simţiri reci, harfe zdrobite”, „mici de zile, mari de patimi”, de „inimi bătrâne, urâte”, de „măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”. De oameni fără de Dumnezeu şi fără identitate – „Dumnezeul nostru, umbră; patria noastră, o frază”; de indivizi în care „totul e spoială, totu-i lustru fără bază”. De relativişti ai moralităţii care vin şi redefinesc, schimbă binele şi răul după bunul plac, pentru care „ce-i azi drept, mâine-i minciună”. De sceptici şi nihilişti ca nişte hăuri fără de fund, care „nu cred în nimic”.

Eminescu a avut cu siguranţă dreptate, şi a avut nişte intuiţii extraordinare. E, de aceea, cazul să îl idealizăm pe Eminescu, să îl fixăm ca pe o statuie pe un soclu, într-o singură ipostază – de exemplu, Eminescu bunul român, sau Eminescu bunul ortodox? Nu cred. Cu siguranţă că opera lui e gândită de o minte foarte talentată şi e scrisă dintr-o inimă cu adevărat vie („căci de minţi era gândită, căci de inimi era scoasă“). Şi cu siguranţă că ne putem întoarce la poezia lui iar şi iar, şi putem scoate din ea înţelepciune şi idealuri. Şi putem învăţa, iar şi iar, ce este, în fapt, poezia şi ce este arta (pentru că am uitat aproape cu desăvârşire aceste lucruri, şi avem foarte mare nevoie de asta). Putem să-l numim cel mai mare poet român pentru că, într-adevăr, este cel mai mare poet – în toate sensurile de mai sus (e un poet care a înţeles în profunzime şi sacrificiul, şi nobleţea; şi arta în toate formele şi subtilităţile ei, dar şi înţelesurile despre care vorbeşte arta – şi minţilor, şi inimilor; şi munca, şi inspiraţia). Dar nu e cazul să-l punem pe un soclu şi să-l înţepenim într-o singură poziţie care nu-l reprezintă, aşa cum nu e cazul să-i dărâmăm, iconoclast, soclul, şi să spunem că nu-i mare lucru Eminescu acesta. Pentru că şi într-un caz, şi în celălalt vom ajunge unul dintre epigoni sau, mai rău, unul dintre nebuni – care va lupta „luptă deşartă“, şi va vâna „ţintă nebună“.

Să-l vizităm, aşadar, pe Eminescu des. Şi să nu vorbim despre Eminescu doar de ziua lui Eminescu. Să-i urmăm îndemnul şi să-i recitim versurile – pentru că opera lui într-adevăr aparţine „zilelor de aur ale scripturelor române“. Acele „zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomene, cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.“

(o meditaţie scrisă cu întârziere pentru ziua de 15 ianuarie)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite