Fals jurnal de ieri şi de azi. Botezul viţei de vie

A trecut neobservată şi anul acesta o sărbătoare ţărănească pe care şi eu, grăbit, mereu am redescoperit-o ca pe una dintre cele mai adânci rădăcini ale spiritualităţii noastre rurale, rădăcină rărită şi ea şi pierdută în palma câmpiei româneşti, pe dealurile domoale, line şi mici de la poalele munţilor şi,

când închid ochii, o văd parcă ar răzbi din pământ anume să ne amintească, răbdătoare şi stăruitoare, cine suntem, de unde ne tragem şi, mai ales, trist, cât a mai rămas din fiinţa noastră nejupuită de viu.

De Sfântul Trifon, la începutul lui februarie, în chiar primele zile, ţăranii români care încă mai sunt şi la câmpie şi la deal şi la munte sărbătoresc cu sfeştanii şi botezuri creştine şi petreceri ca nişte pomeni vesele din viu ale viţei de vie, din care se trage acel vin cu parfum de căpşună sau roşu-negru ca sângele taurului sau galben-verzui ca popdealul, şi ea o floare din ce în ce mai rară pe marginea drumurilor mari şi mici.

Un prieten, scriitor din stirpea celor aleşi, Ştefan Mitroi, rămas, cred eu, fericit strâns legat de glia care l-a zămislit în întinderile nesfârşite ale Teleormanului, m-a poftit cu drag la botezul din pragul primăverii al viţei de vie şi al grădinilor cu meri şi pruni şi piersici şi caişi în chiar vatra satului care i-a inspirat cu har romanul recent, „Bâlciul de argint”, şi el, romanul, ca un recviem al unui univers ce piere sub ochii noştri aidoma rădăcinilor viţei de vie ţărăneşti.

N-am avut parte de această poftire la clocotul scurt al vitalităţii ţărăneşti. Ajuns din urmă de ani, oricât sunt eu de ambiţios, a trebuit să le plătesc acestor ani un prim tribut şi am zăbovit cu o cuminţenie de care fugeam, la fereastră, sub tâmpla amintirilor.

Aşa s-a făcut că n-am ajuns nici în Gorj, cu un alt prieten, Vasile Vasiescu, împătimit de Brâncuşi şi de editarea revistelor de cultură gorjeneşti, aşa-zis provinciale, la el, la Bălăneşti, unde şi acolo mai pâlpâie pe muchia unor dealuri patima ospăţului în cinstea vinului de anul trecut şi, mai ales, a celui care va fi anul acesta.

Ţin minte că sub Munţii Căpăţânii, în faţa cărora se ridică, la peste 700 de metri înălţime, Măgura Slătiorului, ţăranii mei, vărari şi olari, îngrijeau harnici postaţe de vie cât o palmă de loc din care toamna se culegeau o dată cu strugurii, piersicile îmbătate de un parfum care îţi sporea lăcomia de a muşca din carnea lor sângerie. Am fost şi eu la Sărbătoarea Sfântului Trifon, patronul viţei de vie şi al grădinilor cu meri şi peri şi pruni, am apucat din plin această sărbătoare când nu ne ruşinam că suntem români şi când începeau, la ospăţ, povestirile, înflorea şi cinstirea celor dinainte, sfinţi toţi ai identităţii naţionale şi ai mândriei de a fi român.

Prietenul Ştefan Mitroi, romancierul, m-a pus de Sfântul Trifon să-i salut la telefon pe consătenii lui, aflaţi veseli la botezul viţei de vie. Îi salut şi acum, în această Carte poştală.