Haideţi să nu mai „ştim chiar totul”!

Până nu de mult, paleta competenţelor româneşti era una modestă, constantă, limitată la doar două domenii: fotbal şi religie. Aproape că nu exista cineva care, la o adică, să nu „cunoască”, în nebănuite profunzimi, această dualitate armonică.

O scurtă miuţă, cu o minge de cârpă, pe maidan şi, ulterior, analizarea „fazelor ei importante”, la „o bere cu băieţii”, erau suficiente eforturi care veneau să-ţi confirme definitiv atât buna cunoaştere a îndrăgitului sport, cât şi statutul de subtil selecţioner, cu mai puţin noroc, în viaţă.

În cazul religiei, lucrurile erau încă şi mai simple. Un cozonac, la zi de sărbătoare, câteva ouă roşii, o pască, o damigeană cu „sângele Domnului” nu numai că făceau din tine un adevărat creştin (cu autoiertatele derapaje domestice), ci te şi azvârleau în miezul fierbinte al patristicii, aşezându-te pe raftul Sfinţilor Părinţi sau, în cel mai nefericit caz, în rândul hermeneuţilor târzii, care, dacă nu s-ar fi grăbit să deschidă gura, nu puţine lucruri ar mai fi avut de aflat.

Dar românul, însetat de cunoaştere, n-a stat cu mâinile în sân, s-a mişcat, a dat înainte. A scotocit prin esenţe, a cântărit lucrurile. A căutat să afle, să ştie, să înţeleagă. Aşa a ajuns, graţie vigorii sale mirandoliene, să ştie totul ― şi încă ceva pe deasupra. Rar vei mai întâlni, astăzi, un român care să spună că nu ştie, că nu se pricepe, că nu are habar, atunci când îl vei întreba ceva. Fiecare are de dat câte un răspuns prompt, bine punctat, capabil să revoluţioneze omenirea. Nu există şovăieli, nu există dubii, nici unuia nu îi este străină o chestiune sau alta. O copleşitoare omniscienţă înnăscută bântuie plaiurile mioritice, acompaniind „nativitatea” poetică pe care o onorăm de la paşoptişti încoace. Dacă până acum ştiam că „românul s-a născut poet”, astăzi, în prelungire, aflăm şi că românul s-a născut „dăştept”. Ştie. Are păreri. Are viziuni. Are idei. E „cult la cap”. Se pricepe, domn’e!

Bineînţeles, nu putem spune că nu avem şi excepţii, abateri de la regulă, rătăciri. Acei care tulbură apele, în această direcţie, sunt meseriaşii autentici, veritabilii profesionişti, cei specializaţi, cu adevărat, într-un domeniu sau altul, oameni ale căror competenţe sunt indubitabile. Aceştia nu ştiu ― ei sunt neaveniţi, ignoranţi, veleitari, ageamii, farsori. Ei nu trebuie să se amestece „acolo unde nu le fierbe oala”, adică tocmai în domeniile pe care le-au studiat şi pe care le stăpânesc. Ei trebuie să tacă şi „să-şi vadă de treaba lor!” (care o fi treaba lor, dacă nu tocmai aceea care le-a fost confiscată, e greu de spus!), „să nu facă pe deştepţii!” ― altminteri mulţimea „omniscientă” de îndată le va administra cel puţin ironii căznite, dacă nu-i va lega, paradigmatic, la stâlpul infamiei.

Aşadar, ştim! Nimeni nu ne poate vinde gogoşi şi nimeni nu ne poate duce cu zăhărelul. Suntem oricând pe felie. Suntem vigilenţi. De la opincă şi până la vlădică, nimănui nu-i scapă nimic. Toată lumea se pricepe. Nimeni nu poate fi surprins cu nimic. Nimeni nu cade pe gînduri. Nimic nou sub soare, în afara propriilor păreri (a se citi elucubraţii). Fiecare sfidează entuziast pe fiecare, impunându-şi „competenţa”, „ştiinţa”, „probitatea profesională”, iscând un continuu spectacol de mahala, un circ scabros şi paradoxal, care frizează prostia ― forţând, până la refuz, limitele dialecticii. E seducător, e distractiv, e haios: „ne râdem!”. Nimic nu e deplasat, totul e în parametri normali, nimeni nu pare a fi deranjat cu nimic. Un hohot de râs timbrează întreaga societate românească.

În acest climat, zilnic ne este dat să aflăm tot soiul de peripeţii contra naturii, care vin cu ifosul de a legitima firescul. Contabilizarea acestor extravaganţe inepte nu numai că este anevoioasă, impunând timp şi spaţiu, dar atrage după sine şi riscul căpierii.

Prostia ― în infinitele ei forme de manifestare, la anumite intensităţi şi cu anumite raze de acţiune ― este capabilă să genereze adevărate catastrofe.

William Shakespeare (un „prost”, probabil, ca mulţi alţii, din perspectiva contemporaneităţii româneşti) spunea că „puţini sunt cei care ştiu cât de mult ar trebui să ştie, ca să ştie cât de puţin ştiu.”

Cred că ar fi bine să începem să aflăm şi noi cât de puţin ştim! ― şi să fim mai discreţi, mai cumpătaţi, mai potoliţi.

Haideţi să mai lăsăm loc îndoielii, să ne „pricepem” mai puţin, să nu mai „ştim chiar totul”! Haideţi să-i mai lăsăm şi pe acei care se pricep şi ştiu, cu-adevărat, să ocupe locurile din faţă!