Havel şi Vaněk

Jucate cu răsunător succes în Occidentul Europei şi in SUA, piesele lui Václav Havel au exportat alienarea patologiei totalitare, precum şi statura remarcabilă a disidentului, într-un comentariu social devenit lectură esenţială. Teatrul absurd al lui Havel este alimentat de însuşi absurdul tiraniei comuniste ale cărei profunde efecte le sublimează în antologice mostre de sarcasm şi umor.

Iniţial difuzată în samizdat, piesa Audienţă (1975), ce deschide renumita trilogie Vaněk, dă expresie vulnerabilităţii disidentului aflat într-un scurt impas moral. Alter ego al lui Havel şi el însuşi dramaturg, Ferdinand Vaněk trăieşte instanţa recognoscibilă a intelectualului rafinat plasat în subordinea unei fiinţe primitive, tributare oportunismului meschin şi plăcerilor facile şi intoxicate de autoritatea tranzitorie conferită de context. Inspirat din experienţa lui Havel ca angajat al fabricii de bere Krakonoš, în urma interzicerii pieselor sale, ca efect al reprimării „Primăverii de la Praga“, textul dă măsura demnităţii nefisurate de influenţe circumstanţiale.

Acţiunea, desfăşurată de-a lungul unui act, ia forma unui dialog între disidentul Vaněk şi superiorul său, şeful de linie, în biroul acestuia din urmă, într-o mică fabrică de bere. Dinamica relevă, de la început, paradoxala viclenie elaborată a spiritului primar şi spectacolul amar al avatarurilor sale. Marcat de autoritatea învinsă, uneori, de un complex de inferioritate pe care nu găseşte resurse de subtilitate să îl oculteze, şeful încearcă, tenace, să exploreze caracterul lui Vaněk, lovindu-se, previzibil, de propria opacitate intelectuală şi morală. Strategiile abile de a extrage informaţii biografice, alternând cu cele privind lumea artistică, alimentate de o curiozitate de mahala, perfidia cu care îl atrage într-un joc al ajutorului reciproc, precum şi încercările de a-l câştiga pentru o cauză treptat dezvăluită subliniază mica tiranie a omului limitat, terorizat, la rândul său de propriii superiori. Pe fundal etilic – şeful de linie bea nenumărate sticle de bere, la care îl invită, fără succes, şi pe disident –, conversaţia dobândeşte elan, permiţând ca agresivitatea prostiei angajate în ofensivă cvasipermanentă să se convertească în ocazii de umor neaşteptat. Episoadele de frustrare de-a dreptul exuberantă pe care superiorul lui Vaněk le trăieşte din preaplinul sincerităţii brute se domolesc sub valul satisfacţiei, pe măsură ce află detalii neplăcute despre viaţa de artist. 

Cu fiecare sticlă de bere pe care şeful de linie o lichidează şi între două vizite la toaletă, de unde se întoarce încheindu-şi şliţul, spectacolul devine tot mai intens. Timiditatea şi discreţia intelectualului rafinat, încercând cu candoare să facă faţă omului incult, vulgar şi, în cele mai generoase momente, condescendent, se înscriu într-o seducătoare dialectică alături de verva infantilă a şefului. Nenumit, acesta este doar atât – şeful grobian, fără chip şi naţionalitate, dar cu trăsături imediat decelabile pentru lectorul/spectatorul est-european care a trăit nedreptatea comunistă. De altfel, publicului român textul îi reînvie, foarte probabil, amintirea experienţei intelectualului obligat să lucreze în domenii nedemne de vocaţia şi de educaţia sa. Dacă Vaněk nu pare înfrânt de noul statut social este pentru că gentileţea conduitei sale îl aşază într-o adecvare pe care şeful nu i-o înţelege iniţial, dar pe care ajunge, tacit, să o recunoască.

Când, după un sinuos demers de cucerire, acesta îi propune, abil, o promovare, doar pentru a-i solicita, in schimb, să se toarne singur (sic!), refuzul lui Vaněk îi provoacă o atitudine resentimentară greu de reprimat. Prostia primară nu îi permite să înţeleagă de ce disidentul nu vrea cu niciun chip să subscrie la josnicul act, invocând principiile, din moment ce „scrisul îi vine natural“, iar beneficiile promovării par evidente. Concluzia şefului se conturează ferm şi reducţionist, în acord cu puterea sa de înţelegere – „intelectualii dracului!“ În viziunea lui, ei formează o specie, în mijlocul căreia, tarat de o incapacitate intelectuală organică, nu va putea, nicicând, descinde. 

„Eşti azvârlit [în neobişnuita carieră de disident] de simţul responsabilităţii, împreună cu o serie complexă de circumstanţe externe. [...] Începe cu încercarea de a-ţi face bine treaba şi se încheie cu însemnarea ta drept inamic al societăţii“, mărturisea Havel în celebrul eseu Puterea celor fără de putere. Dramaturgul-muncitor, martor seren al banchetului prostiei infatuate, îl profeţeşte pe dramaturgul-deţinut Havel, care, la rândul său, redă profilul omului cu atât mai puternic, cu cât pare socialmente fragil.

Audienţă reflectă întâlnirea eminamente tragică dintre universuri antinomice, recurgând la umor ca instrument de exorcizare şi la o candid-tristă parodiere a mecanismelor sociale.

Václav Havel, The Garden Party and Other Plays, Grove Press, 1993.

Notă: acest text a fost publicat, în premieră, în revista Marginalia.